Parca era o piesa noua (Multumesc, Fram!) de-a Alinei Manole, cu ceva versuri care sunau asa..sau nu? In fine...Asa mi-a venit sa scriu acum cand m-am apucat.
Nu l-am visat in noaptea trecuta. Cred ca a fost cu o noapte sau doua inainte. Nici nu mai stiu.
Mi-am visat muntele meu drag. Desi nu semana cu ce este, dar eu stiam ca este. Ca m-as fi aflat intr-un loc in care mai fusesem de multe ori, dar unde nu am mai fost...pentru ca nu exista acel loc. Si de acolo priveam de jos in sus spre o muchie ascutita (ca atunci cand privesti creasta aflandu-te prin Dos, pe marcajul TR). Se facea ca mi-era atat de familiara acea imagine desi, in realitate, eu nu am vazut-o niciodata pentru ca nu exista. Si se inalta aproape perpendicular de la sol. Era, de fapt, un perete de piatra. Sa-mi fi ramas oare gandul la Craiul pentru care ma sunase Gabi vineri sau joi? Dar cel mai tulburator era spectacolul intretaierii cerului cu linia muchiei. Se intampla acolo un fel de furtuna de zapada, adica linia muchiei se vedea ca intr-o perdea de zapada spulberata numai ca si zapada si cerul erau colorate. Intens! Cerul era foarte negru, dar la intalnirea cu linia crestei devenea o explozie de culori in care predominant era un rosu foarte viu. Foarte viu. Aprins.
Ma simteam cumva incapabila de a ma misca, asa cum priveam de jos in sus, aproape pietrificata. Si plangeam. Doamne! Ce mai plangeam!
Sa-mi fie atat de dor de locurile, ce-mi par atat de tainice, din Stevioara pana-n Oale? Sa fie oare un semn ca, in sfarsit, se va intampla tura mult visata (prin lumina blanda si clara a unei zile senine de toamna)? Sau visul acesta vine din altceva?
