3xCiucas

In weekend am fost in Ciucas. Am dormit la cabana Ciucas (care acum e mai mult un fel de hotel) si am baut bere Ciucas. Evident.

Sambata, "incursiunea" noastra a insemnat cabana - varful Ciucas -  Saua Tigaile (BR) - cabana (CR). Duminica, am coborat de la cabana, ne-am dus pana-n Pasul Bratocea, apoi am urcat pana-n culmea Bratocea, unde zapada atinge aproape 2 m.

Am avut si noroc: sambata a fost la inceput cam innorat, dar apoi s-a inseninat...tocmai cand am pornit si noi in sus (adica pe la vreo 3 dupa-amiaza), iar duminica a fost un mare senin in prima parte a zilei  si s-a innorat spre amiaza, cand noi am coborat...ca aveam DN 1 in program si nu puteam risca sa "prindem" cozi si coloane pe sosea.

Despre cum fu vorbesc aceste poze:

Si ca bonus, si doua poze de-ale lui Nicu:

E foarte frumos Ciucasul, asa alb si incarcat de broderii din gheata si zapada!

P.S. Spre surpriza noastra, dincolo de varf, pe traseul BR pana in Saua Tigaile si  de-aici spre cabana, pe traseul CR, am fost primii care-am calcat zapada. Si suntem in martie!

Ia uite ce era sa uit aseara (azi-noapte) cand am pus pozele: tocmai pozele de la apus, de sub Tigaile Mari, cand ne retrageam spre cabana pe CR:

De parca ne-am fi dat intalnire sambata, spre Fratosteanu

Cu ceva vreme in urma, prognoza pentru ziua de sambata arata soare si-n dorinta de-a profita la maxim de asta, m-am gandit ca ar fi fost minunat sa ajungem pe Fratosteanu pe-o asa vreme. Cand  colo....a inceput sa ninga cand eram inca pe la Calimanesti.
In Curmatura Vidrutei ningea de mama-mama, da' de pornit tot ne-am pornit...Unii cu rachete, altii fara... Numai ca... la ce zapada era, ne-am intors chiar inainte de a ajunge la stana (stana Nopteasa). Dac-am fi avut toti rachete, nu stiu pana unde am fi putut urca, luand in piept vantul din ce in ce mai puternic, pe masura ce ieseam dintre brazi, catre golul alpin.

De dorul zapezii Fratosteanului si in speranta unei zile senine si linistite, au plecat si altii de-acasa, nu doar noi. Asa se facu ca in urcare ne-am intalnit cu domnul G. si un prieten de-al dumnealui, care erau pe rachete, iar la intoarcere cu E.B. si F.S., care urcau pe schiuri. Poate ca trec luni de zile sau chiar ani si nu ne intalnim prin oras, da' uite cum ne-a adunat Fratosteanu! Pesemne ca numele i se trage si de-aici!

Speram ca data viitoare, vom avea si noi noroc de-o vreme ca asta, pe care-au prins-o Doru Paunescu & some friends la inceputul anului: http://www.youtube.com/watch?v=HNnH_eIGIuE&feature=related

A noastra fu cam cum se vede (mai bine zis... cum nu se vede) in poza asta:

sau asa, in varianta ei mai "poetica":

A doua zi, am parasit din nou orasul, da' am plecat la un drum mai scurt, de doar vreo 20 si ceva de km (spre deosebire de 92 km - cati sunt de-acasa pana-n Curmatura Vidrutei sau, cu alte cuvinte, ceva peste o ora si jumate').

Destinatia dorita era culmea ce trece pe deasupra catunului Comanca, legand Suta de Dosu' Pamantului, de unde se lasa spre Saua Jilistii. A fost sa fie doar pana sub culme, un pic deasupra satului, ceva mai sus de troita aceasta:

Da' ne-a placut si-asa! Ia uitati aici:

Nu stiu cati oameni sa mai fie in Comanca. Cred ca doar cateva zeci....majoritatea varstnici.

Ne-am dat la vorba  cu oamenii din sat, inclusiv cu nenea care pe timpuri facea varzopi, da' din pacate s-a lasat....Fostii clienti (vanatori) nu l-au mai cautat, vederea l-a lasat... Ne-ar fi placut macar sa ne uitam si noi la o pereche de varzopi handmade, da' n-a fost sa fie! Eram dispusi sa si cumparam, da' omu' nu mai are.

 

Mi-e drag sa revad casutele cu pridvor, da' ma doare  sa le vad pe cele care, de la un an la altul, sunt din ce in ce mai garbovite si mai lasate spre pamant, asemenea celor care le-au insufletit odata si care acuma nu mai sunt. Ar fi asa frumoase casutele astea - daca le-ar renova cineva!! Ar fi un minunat loc de petrecere a unor zile "in stil englezesc"....adica sa te trezesti cand o fi, sa-ti savurezi ceasca de cafea sau de ceai pe pridvor, sa citesti, sa te plimbi, sa faci fotografii...

Apropos de fotografii, iata ce am simtit eu nevoia sa prind in cadru:

Casa aceasta frumoasa, care-mi place mult-mult-mult, nu cred sa mai fie locuita. Acuma e pazita doar de sarma asta ghimpata...

Cladirea vechii scoli primare...acuma inchisa...ca nu mai are pentru cine sa fie deschisa.

...si-un miel cu mama lui...

si-o alta casa cu pridvor, inca locuita

...inc-o casa cu pridvor...

Din raristea de deasupra satului pot fi zarite Albu' si Piatra (Buila-Vanturarita)

Imaginea zilei

Cu un pic de ajutor tehnic, iata un frumos si minunat mesteacan, la vederea caruia mi s-au aprins toate beculetele! 

Ideea e ca trebuie sa ma pun cu burta pe carte si sa citesc si eu cele doua ghiduri de fotografie comandate pe net mai demult!

De jos, de la podul ce trece peste Olanesti in dreptul cantonului silvic, ne-a luat cam 40 de minute sa ajungem in sat, iar pana acolo sa zicem ca ar mai lua inca vreo jumatate de ora de mers pe jos, plecand din capatul Olanestiului. Pe noi ne-a dus masina pana la pod, da' la intoarcere, chiar inainte de a urca in masina ne-am intalnit cu cateva persoane sexagenare sau chiar peste, care ajunsesera acolo, venind pe jos din Olanesti. Se plimbau si erau curiosi sa stie cat ar mai avea de mers pana in sat. Deci se poate!

P.S. Ne-a mirat sa gasim drumul curatat pana in sat. Cand am fost la Gurguiata, am mers pe urmele de pasi facute de cei care mai mersesera pe-acolo dupa ce-a nins. Nici vorba sa le curete si lor drumul!

O minune si mai mare ar fi sa imprastie si sa taseze si niste pietris pe drumul care urca-n sat. Altfel, primavara mai ales, dupa topirea zapezii, e musai cu cizme de cauciuc!

Zapada mare, mon cher!

Zapada din ce in ce mai mare pe masura ce inaintam pe Scortaru', pe culme....asa ca fiind si duminica (inainte de minunata zi de luni), ne-am gandit sa mergem doar pana ici-colea...

Dupa ce ne-am intors din Scortaru', ne-am mai dus un pic spre Stanisoara, pana la punctul de belvedere, unde tinand cont de urme, am tras noi concluzia ca doar o capra mai urcase de cand cu ninsoarea. Am stat un pic acolo, iar dupa, ne-am indreptat inapoi spre Turnu.

Am selectat cateva poze facute duminica. Nu sunt ele cine stie ce, da' cui i-e dor de-o Cozie alba-alba si linistita-linistita sau e curios s-o vada...ca nu s-a incumetat pana acum, iata cateva imagini. Traseul Turnu' - Scortaru' (pe sus) - Turnu'.

Asa era duminica padurea de pana la troita...cum se vede in poza de mai jos.

In troita am facut pauza si la dus si la intoarcere.

 

Increngatura asta mi-a atras atentia. Cred ca din cauza ca uneori asa-mi pare si viata...

Pe Turneanu' cica era zapada foarte mare. Acesta a fost primul meu gand: sa urcam pe TR si sa coboram pe BR, da' apoi mi-a spus I.L. ca pe alocuri zapada e pana la baza rucsacului si-am renuntat.

Ultima poza: Basarab! Basarab! Prietenul nostru, Basarab...

P.S. Banda aceea alba de jos e Oltul, nu e soseaua. E Oltul, acoperit de zapada.



Si totusi...cat de aproape de oras!!!

Desi ne gandeam sa ne intoarcem in Latorita, unde in prima seara a acestui an, am "prins" un foarte dragalas asfintit, revarsat peste o culme din Muntii Lotrului, din motive de nevoi bazale si anume somn, am iesit sambata trecuta doar pe la margine de oras.

Am inceput cu Dealul Malului, pe care nu-l mai revazusem de ceva ani, si unde nu fusesem iarna niciodata, si chiar eram curioasa sa vad livezile incarcate de zapada si stralucind de atata alb.

Pe Dealul Malului au rasarit deja case noi, care mai de care mai mare si mai fistichie, da' livezile inca stau in picioare..ca sa zic asa:

Ma intreb cata vreme va mai sta locului fantana asta cu cumpana, a carei ciutura e, de fapt, o galeata de tabla galvanizata. Totusi, cana pusa acolo pentru cei care vor doar sa-si potoleasca setea si apoi sa plece mai departe avea asa...un aer optimist, cum era ea rosie cu inimioare:

Apoi am facut o plimbarica pe Capela, ale carei alei purtau deja urmele pasilor celor care fusesera mai harnici decat noi.

A doua zi, adica duminica, ne-am trezit totusi dupa ceas...ca altfel, iar nu ajungeam mai departe de granitele orasului si, luand in considerare locurile aflate la o distanta de mers cat mai putin cu masina, ne-am gandit sa fie Schitu' Bradu' din catunul Gurguiata (Olanesti). O descriere nu doar ca la carte, ci chiar din carte, a traseului parcurs o gasiti aici: http://www.buila.ro/index.pl/t15_ro, cu precizarea ca e vorba de 2 km pana la Schitul Bradu', nu 2 ore...cum apare pe site si, de altfel, e scris si in Ghidul Turistic al PNBV.

A fost o zi incredibil de senina. Cerul era de-un albastru adanc!

In jurul nostru: liniste aproape deplina. O buna bucata de poteca am urcat condusi de urmele unui animalut, care zau ca mersese din marcaj in marcaj. Un foarte cuminte turist!
De la troita, noi ne-am indreptat spre Gurguiata, da' numai dupa ce am facut cativa pasi pe poteca ce tine in continuare marcajul si duce in PNBV, pentru a arunca macar o privire Coziei. Deja cineva facuse urme pe poteca marcata, da' nu stiu daca plimbatori ca noi sau oameni de-ai locului, care sa fi avut vreo treaba prin imprejurimi.

De cum ajungi in drumul ce trece pe langa troita si se indreapta spre Gurguiata, de mai mergi cateva minute, iata ce priveliste se deschide:

Si in Gurguiata au inceput sa apara case noi, da' cel putin aceasta din poza parca incearca sa semene cat poate cu casele locului, care se duc incetul cu incetul, pe rand, pe masura ce se sting sufletele din ele. Nu-i facuta din paianta, da' chiar si asa, se integreaza cat de cat binisor in peisajul satucului:

In schimb, capitele par vesnice. Ele vor rasari si la anu' si la anul celalalt si tot asa si vor veghea drumul iarna de iarna.

La schit, dupa cum ma asteptam, in bisericuta era cald si bine. Imi place foarte mult bisericuta asta! Odata intrat in ea, e ca si cum ai fi imbratisat de cineva. Primavara, pe-un petit de pamant aflat la intrarea in biserica e pliiiin de ghiocei.

Dupa ce am revenit la troita, ne-am indreptat spre catunul Tisa, de unde am coborat pe drumul ce leaga Tisa de Comanca (restaurantul si campingul Comanca) inapoi la masina.
Asa se vede Tisa din culmea pe unde trece traseul marcat (CR):



Cu totul, miscarica noastra a tinut vreo 6 ore....

Poate ca voi reveni si cu pozele lui Nicu....

La vremea copacilor goi, prin Basarab si Betel

Postez aici ce-a muncit Nicu zilele astea (cred ca ieri), adica un filmulet cu ceva poze mai de prin primavara cu umblarici...umblarele...dincoace de Olt, da' totusi in Parcul National Cozia, desi nu  Masivul Cozia, ci Masivul Basarab (Fuseram noi prin februarie-martie...nu mai stiu precis si incercaram o intoarcere alta decat de obicei, adica am lungit coborarea si am urmarit marcajul de limita de parc, pana la un moment ca apoi... De iesit, am iesit in forestierul care intalneste soseaua ce strabate Calimanestiul la restaurantul Perla, adica acela de duce la strandul din padure) si zona Betel-Brezoi.

Luati de vedeti, in caz de poftiti: http://www.youtube.com/watch?v=eydbYH49cOU&feature=email

Sper sa va placa!

Nou, dar totusi foarte familiar

Daca tot am avut la indemana cateva zile libere, cu ocazia inceputului de decembrie, ne-am gandit sa mergem intr-un loc de strabatut pe indelete. Si-a fost sa fie prin Crai, la Cabana 7 Crai, in compania lui Arpi si a celorlalte gazde, unde-am ajuns joi seara, pe 1 si de unde am plecat duminica.

Nu stiu ce vrea sa insemne asta, da' a fost ceva ce mi-a rasarit in minte si m-a urmarit tot timpul, in cele doua zile (vineri si sambata) cat am iesit prin vecinatatea cabanei: sentimentul de familiar, desi ma aflam pentru prima data pe potecile cu pricina (pana la Castelul Craitei si mai apoi catre Refugiul Sperantelor, da' doar pana la Malul Galben). Poate pentru ca poteca pe care puneam piciorul mi-era clara si ma gandeam ca duce ea undeva si de unde n-o mai fi clara ne intoarcem si aia e! E-adevarat ca ne-am oprit si ne-am intors fara sa intram printre si pe deasupra peretilor de piatra, dar acela ne-a fost timpul: a trebuit sa coboram pentru a ajunge jos pe lumina. Si-apoi, acolo unde merg pentru prima data prefer sa urc si sa cobor pe acelasi traseu. Asta pentru ca, in felul asta, am toate sansele sa vad ceva ce-am ratat la dus si, cu siguranta, ca voi tine bine minte pe unde si cum.

Marele premiu al celor doua zile a fost linistea cea mai patrunzatoare pe care mi-o amintesc sa fi "auzit-o" vreodata, de care-am avut parte in timp ce ne-am asezat si-am mancat la Malul Galben. Am stat si-am ascultat atenti cat de liniste era acolo.

Data viitoare cand va fi sa... probabil ca vom ajunge si mai sus. Acum stim precis pe unde se intra catre...si vom intra fara sa mai cautam, fara sa mai luam la rand drumurile ce urca pe cate-un parau...Oricum eu am, de felul meu, aceasta curiozitate: sa stiu unde duce fiecare drum forestier pe care-l vad si poate ca, la un moment dat, vom reveni si pe Valea Podurilor desi acolo nu mai e nicio urma de poteca si niciun semn, dincolo de capatul drumului forestier.

O privire inapoi, chiar din poiana de inceput (si de sfarsit), m-a facut sa scot din nou aparatul:

Am avut noroc si de-un minunat asfintit oglindit pe-o fata de stanca, cand am ajuns la drum:

Va fi si-a treia oara: Negoiu

Pentru noi si, cu siguranta, ca nu doar pentru noi, ci si pentru altii, este de ajuns ca sa ne fie bine sa avem cald si curat. Si de la un timp incoace imi doream, din ce in ce mai mult, sa-mi petrec macar sambata seara undeva unde sa fie cald, liniste si bine. Vreau sa zic LINISTE, adica fara zgomot de masini, fara traficul orasului sau mai bine zis, undeva unde sa fie atata liniste cat sa auzi fosnetul frunzelor si  trosnetul crengilor. Si...cum iarna isi intra deja in drepturi sa fie, deci, timpul cabanelor! Mi-era dor de-un taifas privind dinauntru afara la ceva frumos si alb....Mi-era dor e un fel de-a spune pen'ca voiam, de fapt, si altceva decat obisnuitele mele Cheia si Cozia. Mi se cuibarise o chemare spre marele Fagaras. Si-am plecat. Destinatia de sambata seara: cabana Negoiu. 

Din fericire, am putut ajunge cu masina chiar pana-n capatul drumului forestier, iar de-acolo pana la cabana ne-am incadrat in cele doua ore - cat scrie pe site si pe harti - ba chiar am si coborat si urcat inapoi  de la cascada Serbota. Din pacate, nu prea mi-au reusit pozele facute in padure, pana la cabana, unde totul era invaluit in alb, chiciura pusese stapanire pe absolut toate firele de iarba si toate ramurile copacilor. Era feeric, intr-adevar! Cand am ajuns la cabana nu mai stiu cat era ceasul. Acolo, in afara de gazdele noastre (care mi-au placut foarte mult: si doamna si domnul), mai erau doar inca un domn, deja de-al casei, care-si face drum de cateva ori pe an tocmai de la Baia Mare, si un grup vesel, da' ok, de tineri de vreo 20 de ani cam toti, dornici sa invete sa cante la chitara, plecati de-acasa, evident, cu caietul cu versuri dupa ei. Si mai evident e ca am avut parte de "clasicele" Rapa si Copilita fara minte. Au mai incercat ei sa cante si Padure nebuna (care mie-mi place foarte mult si ale carei versuri le consider geniale), da' s-au lasat pagubasi. Nu stiu cat au mai cantat ei si ce ca noi ne-am retras la somn, cu gandul sa ne trezim inainte de a rasari soarele.

Duminica, dupa ce-am vazut ursul de la fereastra, din cabana, coborand in viteza, asa cum numai el poate sa faca, pe versantul de dincolo de valea Paraului Saratii, am pornit in sus, urmand marcajul TA, cu gandul sa urcam cat mai aproape de Saua Cleopatrei sau, in varianta ideala si minunata, sa ajungem chiar pe Negoiu. De ajuns am ajuns sub Saua Cleopatra pana intr-un locsor unde sa ne putem pune coltarii si sa o luam inapoi pentru ca, pe langa zapada, care era instabila si alunecoasa, ne miscam efectiv in nor si nu vedeam mare lucru - de fapt, doar vagi contururi. Nici aparatul nu am mai avut pentru ce sa-l scot. Ultimele poze le-am facut din partea de sus a Caldarii Saratii. Da' cam atat cu vorba. Sa lasam imaginile sa spuna povestea locurilor umblate de noi intr-o zi de mijloc de noiembrie, si unde am avut marele noroc sa ne aflam tocmai in momente cand soarele si norii au dus lupte grele, crancene, dupa cum veti vedea:

Aceasta e facuta sambata, in padurea strabatuta pana la cabana. Toti copacii erau chiciurosi de frumosi!

 Era doar inceputul....Unul insidios...

 Cabana Negoiu, asezata pe Piciorul Serbotei

 Aceasta e preferata mea. Imi place mult cum ies din nor perfect paralele cele doua culmi.

 Vedere spre Caldarea Saratii si Custura Saratii, deasupra

Privind inapoi, spre vale: urmarirea continua...

Parea ca se opreste in vale. Mai degraba, voiam eu sa cred asta.

 Pe moment, am crezut ca soarele va invinge.

 Ce bucurie sa vedem albastru!

 Cristi, integrat perfect in peisaj

Inca nutream speranta ca seninul va aparea si ca va fi albastru peste tot.

 Nu stiu cat de rar e momentul, da' eu m-am bucurat enorm sa ma aflu acolo, in ACEL moment si sa mai si fiu pe faza!

 Nu e de la aparat.E pe bune! "Waw!" cred ca ca o fost tot ce-am putut spune.

 Asa cum e alba (da' de la zapada), caldarea aceasta mi-a amintit de Triglav.

Ultima poza pana ca tot ce vedeam sa fie un singur nor mare si gri, presarat cu ceva contururi.

Oare pe cand data viitoare?