"In munti am invatat ce-i vesnicia/Si de la munti am preluat rabdarea" (Dan Sarbu, Kogayon) Numai de acolo, de sus, se vad toate caile (Zicea asta intr-un film...se intamplau treburile undeva, prin Anzi (cica)...si mi-a placut si-am scris-o aici.)



miercuri, 23 decembrie 2009

Un gand de Craciun....

Stateam pe covor in sufragerie cam in urma cu un ceas si impachetam la cadourile ce mi-au iesit in cale pentru aripa tanara a familiei (vorba vine...ca unii sunt deja parinti)si eram asa de fericita..as putea spune.... Mi-am dat seama ce ma face fericita: sa fac surprize placute si sa aduc bucurii oamenilor din viata mea...mmm..provider de bucurii...exista oare in nomenclatorul profesiilor?

miercuri, 2 decembrie 2009

Basarab, mon amour

Am fost pe-alocuri cam fara suflare, dar nici strop din starea aceea de oarece disconfort cand trebuie sa catar sau sa descatar care mi se intampla cateodata, dar niciodata in Basarab. Chiar si cand, la prima portiune catarata, ma dusesem cumva altfel decat obisnuiam si mi-a luat un pic de timp sa ma uit de prize. Am luat-o asa pe indelete...pana am gasit o priza buna. Asta pentru eram cu oameni in care am incredere deplina si alaturi de care ma simt foarte confortabil. Si asa s-au dus cele cateva ore cat am haladuit pe sus. Iar pauza de masa, cand sunt cu ei, e un mare prilej de veselie. Ne asezam cam in acelasi loc, la cativa metri sub culme, pe fata sudica, la soare (cand e soare), dar in tot cazul unde a fost cald si bine cam de fiecare data. Pana sa ne asezam am incercat sa pastram linistea cat am putut de mult si am fost rasplatiti din plin. Am tot vazut capre negre de nu mai stiam sa le numar. Si o vulpe care alerga dupa sau in rand cu... nu stim. Dar avea o coada mare. A reusit Nicu sa-i "prinda" coada intr-o poza. Eu nu. Abia ce-am reusit sa fac o poza in care nu stiu cat de bine se distinge o caprita (de fapt era ditamai capra) care era cumva in dreapta noastra, ramasese in loc si ne privea. Si a ramas asa multa vreme. Si eu la randul meu ma oprisem si o tot priveam. Si ea ma privea. Si eu o priveam. Si tot asa. Chiar si dupa ce a saltat cativa pasi s-a oprit din nou, s-a intors si ramasese iar in loc, privindu-ne.
O mica idee despre ce se vede in Basarab si dincolo de el in pozili (e cuvantul lui Gabi, nu al meu) astea: http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/Basarab_nov2009#

joi, 26 noiembrie 2009

Fotografii din tura prin Stancariile Betelului si Poiana Sulitei

http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/StancariileBetelului_nov2009#

Asta-i link-ul spre poze. Cine-i curios sa arunce un ochi prin zona...go for it! Poate va si urniti de acasa sa puneti si piciorul pe-acolo.

Stancariile Betelului

Cum stiam de ceva vreme ca in ziua de 23 as avea tovarasi de tura redutabili, am facut in asa fel incat 23 (luni) sa fie una din zilele de concediu fara plata. Si am pornit spre Betel, din nou..De data aceasta am fost 5. Si a fost EXCELENT! Atmosfera maxima! Iar locurile...mai ..mai ca nebanuite desi o oarece idee despre ce si cum imi facusem eu inca din primavara, cand sedeam eu asa in poiana din Coltii Doabrelor printre deditei si ma gandeam ca imi place mult culmea aceea stancoasa aflata imediat la nord. Asta era de la distanta. Ce sa mai spunem cum e s-o iei la pas!
Intrarea spre stancariile Betelului se face chiar din DN7, pe o ulita ce are in dreapta - cum urci - paraul Betel, se continua printr-o poiana, pe care o traversam si apoi ne gasim chiar in capatul unor chei scurte, dar foarte spectaculoase, mai ales ca nici nu te astepti sa intalnesti asa ceva. Dupa un minut - doua de mers pe pietrele din apa, urmeaza o portiune mai catarata, unde (culmea!) apare un marcaj (PR, care ulterior se schimba dintr-o data cu TR, mai vechi, ce-i drept). Partea cea mai "tricky" vine imediat dupa ce ajungi deasupra cheilor din cauza ca peretele a fost dus la vale cu copaci cu tot si a trebuit sa fim atenti la traversare. Noroc ca pamantul era cat de cat intarit si nu pleca cu noi in jos. Vremea era insorita, ceea ce a facut ca stancile iesite in cale si peretii pe sub care serpuia poteca pe alocuri sa ne ramana in minte foarte clar conturate, mai ales ca unele practic tasneau dintre copaci si se profilau pe cer, al carui azuriu contrasta puternic cu gri-cenusiul lor.
Pana sa ajungem in Poiana Sulitei, am tot mers avand sub priviri Naratu si in departare inzapezitii Fagaras. Din Poiana Sulitei am zarit dincolo de vai, in fundal, cea mai draga mie imagine a Vanturaritei. Cel mai mult imi place vazuta din partile astea: ca un triunghi urias care se ridica la sud, deasupra tuturor vailor. Din Poiana Sulitei am continuat pe Valea Glodului (desi eram tentata sa incerc sa descopar pe unde se ajunge de la casoaia lui Teodorov in Coltii Doabrelor) pentru ca asa a vrut Ionut si era ceva nou pentru mine, intalnind destul de des panglici galbene atarnate de ramuri, probabil ramase de la cercetasi, de asta-vara.
Am ajuns pana in ora 4 in Brezoi asa ca nu a mai fost nevoie sa asteptam autobuzul care pleaca la 5 din Brezoi ca am si urcat in autobuzul care vine de la Voineasa (in Brezoi e pe la 4 si 10/ si 15... depinde de trafic si de numarul de pasageri, presupun). Trebuie sa spun si ca dimineata am plecat cu trenul de 7 fara 20, nu cu cel de 9.
Din pacate, am ramas si cu un gust amar traversand Poiana Sulitei: in jurul casoaielor inca locuite (chiar si doar o parte din an) erau multe gunoaie. Pacat! E asa de frumos...si liniste...si multi mesteceni...Vezi de acolo Cozia, Fagarasii, Robu, Latoritei, Vanturarita, Naratu, Doabrele ca in secunda urmatoare sa-ti iasa in cale peturi, oale sparte si cate altele... Oare pot fi romanii educati? Slabe sanse. Parerea mea.

luni, 16 noiembrie 2009

Incercare de a reda in imagini tura din Muchia Calinestilor

http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/MuchiaCalinestilor_15Nov2009#

Link-ul duce la pozele mele facute ieri pe Calinesti...ce-am reusit eu sa fac. Dar decat deloc poze ma gandesc ca tot inseamna un plus si un prilej de prim contact cu zona pentru unii sau un prilej de revedere a locurilor pentru altii.

duminică, 15 noiembrie 2009

Noiembrie, here I come!

Ar fi fost al treilea weekend fara sa urc pe undeva. Si cam meritam si eu o tura....mai ales dupa o sambata aproape integral indoor (pana la ora 12 deja gatisem, stransesem si intinsesem rufe si asta pentru ca nu am mai putut dormi dupa ora 8). Noroc ca dintre oamenii cu care imi place sa ies am gasit un tovaras de tura. A fost ca pe vremuri, cu G. Am mers catinel si am povestit si am raaas... Exact cum imi place mie! Schimbarea a fost ca, de data asta, am facut si eu poze! Ma gandesc ca sunt, totusi, o sora buna si de aceea am fost cadorisita, de ziua mea, cu un Canon (A460 ca sunt doar incepatoare, dar cine ma stie stie si ca sunt un invatatel constiincios). Si ca veni vorba, cred ca sunt si o prietena buna pentru ca Ramo si G. au fost si ei atat de atenti la ce am eu nevoie incat au retinut ca imi trebuie husa la rucsacul de tura, ceea ce nu gaseam aici si ghici ce? Am primit si o husa pentru rucsacel! Cu aceeasi ocazie! Dar cea mai mare placere a mea e nu cadoul in sine, ci atentia lor pentru ce am eu nevoie, cu atat mai mult cu cat nu cer. Imi fac socoteli, permutari de n luate cate k si gasesc eu solutia, pana la urma, intr-un tarziu. Din fericire, se gaseste cine sa aiba grija sa se intample si mai deveme.
Dar sa revin la subiect... tura pe Muchia Calinestilor. Nu mai fusesem din martie sau aprilie, anul trecut.
Nu stiam cum va fi timpul. Doar speram la un timp cat de cat frumos. Si chiar a fost, desi la inceput de zi, in tren, priveam ploaia cum picura in apele Oltului. Pana sa ajungem noi la Betel (halta in care cobori din tren ca sa ajungi in Calinesti) ploaia s-a oprit. Am avut parte doar de cativa stropi in parca vreo doua reprize scurte-scurte (maxim cateva minute) de-a lungul zilei..candva la inceput si la sfarsit. Nesemnificativ. Chiar daca norii se valatuceau deasupra noastra, aerul a fost destul de cald. De vreo doua ori am ramas doar cu bluza de corp. Si inca cea subtire. Pe cealalta (cu fibra o idee mai groasa) am lasat-o pentru situatia in care ma voi raci si trebuie sa-mi pun pe mine o bluza uscata. Deasupra Oltului si a celorlalte vai, fuioare albe de ceata se intindeau de parca erau niste mate care se rasfata. Alte fuioare, mai stravezii asa, se agatau de copacii padurilor ce acopera culmile, de o parte si de alta a Oltului. Pentru mine spectacolul era complet. Norii chiar erau frumosi. Aveau o culoare care-mi placea mult: gri-violacee..ca sa zic ca in versurile uneia din piesele vechi de la club, erau sinilii. Si ca sa fie treaba oabla s-au si spart la un moment dat, cred ca dupa ora 4 sau pe-acolo.
Sub noi, spinarile culmii pe care ne aflam si a celei de dincolo de apa Calinestiului, erau rosii-aramii de la frunzele cazute deja. Doar cate-un mesteacan mai incapatanat isi tinea inca frunzele de-un galben atat de viu de parca facea in ciuda gri-ului atotstapanitor. Cam astea au fost notele de azi din partitura Simfoniei de culori, asa cum prea frumos spune Lavrentie al nostru cand vine vorba de culorile toamnei.
Culmea sau muchia Calinestilor inseamna un traseu ideal pentru o tura de-o zi (o poti face si de doua daca vrei pana pe Robu sau, pe timp de vara, daca pleci cu primul tren al zilei, se poate face tura de Robu tur-retur intr-o singura zi, dar pentru ce atata graba sa te intorci in oras??): iti ofera si intermezzo-uri intre urcari, are si schimbari de directie (sa nu va bazati pe marcaj: e rar de tot... apare doar de cateva ori vechea CA) si te surprinde cu ce forme de stanci iti scoate in cale. Odata ajuns sus, e foarte placut sa stai in cate-un capat de vale si sa privesti cum se lasa-n jos, pe stanga si pe dreapta, muchii ascutite, crenelate, dandelate. La cat e de poroasa roca nici nu-i de mirare ca arata asa! Am ajuns cam pe la 3 si jumatate in fanetele pe unde coboram spre valea Calinestiului. Deci foarte devreme. Asa cam m-am gandit sa ne continuam urcarea spre capatul culmii ce duce spre Suta, doar ca sa nu ajungem cu prea mult timp inainte de ora trenului de intoarcere, dar avea un aer prea idilic poiana in mijlocul careia inca se mai inalta o casoaie asa cum se gasesc in zona asta ca sa ne continuam urcarea, fara sa ne oprim, mai ales ca eu imi doream macar o poza cu una din casoaiele ridicate cu ani in urma in luminisurile din padurile astea de stejar si fag. De aici, ne-am intors, am luat-o la vale prin fanetele presarate cu ceva pet-uri si cutii de bere (bineinteles goale, deci avand o greutate insesizabila). Ziua a avut, deci, si un "bonus": un sac menajer plin ochi cu pet-uri si cutii cu bere (sunt printre acesti bautori si unii "simtiti": am gasit si o cutie turtita!!! Dar cum de au lasat-o acolo si nu si-au carat-o singuri?!). Drumul prin sat avea tot felul de "floricele" dintr-astea cand pe stanga, cand pe dreapta... Oare daca facem cu ocazia Zilei Mediului acea actiune la care ma gandisem si pentru care tura asta mi-a adus si prima poza, va avea vreun efect?? In afara de asta, satul e foarte frumos, pacat ca e locuit. In partea sa nordica e strajuit pur si simplu de pereti stancosi, pe care sper sa-i ilustreze pozele mele destul de fidel. Maine, voi incerca sa descarc pozele in laptop-ul (de la serv...ca acasa am ramas fara). Sper sa ma si descurc singura (deh! ne luam cu randul zilele de concediu fara plata si Iulian nu e la serv in urmatoarele 4!!!!! zile)....am de instalat de pe un cd nu stiu ce, apoi ce-o mai fi de facut...in fine. Sper sa postez cat de repede link-ul care sa duca la poze. Ca sa va faceti o idee despre cat de relaxati si incantati v-ati putea intoarce dintr-o tura pe Muchia Calinestilor...

vineri, 30 octombrie 2009

Fiecare cu damblaua lui...sau diferenta dintre a placea si a avea nevoie

Imi plac multe locuri. Mai ales ca sunt, de felul meu, foarte curioasa si vreau sa descopar mereu ceva. Dar mi se face un dor nebun doar de un singur loc: de Buila. Desi imi plac multe locuri (ca sa ma refer doar la ce avem pe-aici, prin zona), se naste ciclic (ca orice nevoie) doar nevoia de a fi acolo. Clasica diferenta dintre dorinta si nevoie. La mine e mai mult decat evidenta: asa e si cu oamenii...sunt oameni care-mi plac, dar a caror lipsa o simt mai mult sau mai putin si sunt oameni care-mi plac mai mult sau mai putin, dar a caror lipsa o simt poate prea acut uneori...Buila pare sa fie exceptia: imi si place muult si am si o mare nevoie (daca nu chiar dependenta) sa fiu acolo cand si cand.
Asa ca ne-am intors. In Buila. In weekend-ul trecut. Pe accuweather era cam confuzanta prognoza, dar noi am plecat fie ce-o fi...
Sambata dimineata am pornit la drum. Si cu oameni vechi (de la inceputurile mele....acuma deja din familie) si cu newcomeri. Toti ne asiguraseram libera si ziua de luni in speranta ca vremea va fi senina trei zile. Eram cu atat mai recunoscatori pentru cerul de clestar de sambata pentru ca, desi speram ca vremea sa tina, ne asteptam la oarece schimbare.. Tocmai de asta am si urcat pe Albu', care tasnea ca un piept de piatra spre albastrul fara pata, dar de data asta pe marcaj, nu spre cruce. Si stiti ce? Am urcat din marcaj in marcaj. Pentru prima data. Eram chiar curioasa daca se poate urmari marcajul fara sa-l pierzi din ochi: si bineinteles ca se poate. Am incercat sa fac abstractie ca stiu unde trebuie sa ajungem si cautam cu privirea PG ca sa ma las condusa numai de marcaj. Pana ce traversezi muchia ce duce la cruce se poate. Dupa aceea e clar ca trebuie sa traversezi caldarea si e clar conturata si fereastra unde trebuie sa ajungi. Din locul unde incepi traversarea caldarii priveam de jos spre crucea rosie conturata pe cer si nu-mi puteam desprinde deloc privirea...ma simteam mica...mica in lumea aia de piatra...da' imi placea sa mai simt asa. Peretii prabusiti de dincolo de valea Bulzului erau si ei aproape ca la fel de imbietori pentru privire, fiind colorati in toate culorile focului...limbi de foc revarstate spre vale.
A doua zi: ceata ce ti se lipea de haine si lasa aschii de promoroaca.Ne-am invartit noi pana dupa ora 12...mai un ceai, mai o supa si pana la urma am decis sa o luam prin Dos...baietii oricum de fiecare data au fost numai pe sus, pe creasta. Era timpul sa cunoasca si poteca de-aici. In mai putin de-o ora de cand am plecat din Curmatura am inceput sa vedem albastru: norul s-a spart pret cam de vreo ora-o ora si ceva...doua... cam cat ne-a luat sa ajungem pana in Comarnice si sa avem sub ochi tot abruptul nordic...ooff si Alin asta care nici macar nu s-a gandit sa-si ia aparatul!!! La ce si-a mai luat Nikon?? In fine... ajungem si la Cheia, unde John m-a si certat ca lui nu i-am spus de tura asta..ar fi venit si el cu noi. Asta e! Ramane pe altadata. Sa speram ca urmatoarea tura va fi de sambata pana duminica seara sub un cer senin-senin. Si vom tine creasta pana in Oale. Seara am ramas la cabana doar noi si nea Fane. John si George au coborat in oras. Luni incepea o noua saptamana de munci. Pentru noi ziua de luni insemna sa purcedem spre valea Cheii prin Brana Caprelor. Nici nu apucam sa intram in chei ca unul din noi a zarit "ceva" pe un colt de stanca din Stogsoare: "-E om? -Cum sa fie om? Ce va veni? Cine sa fie acolo decat o capra? -Pai uite ce seamana cu un om care sta in picioare si se uita la noi? -Si? Ce daca seamana? Sta intoarsa cu spatele de-aia nu va dati seama ca e o capra"...Si cand a tasnit de pe stanca nu a mai fost indoiala!
Fiecare din cele trei zile a ramas cu cate un tablou in mintea mea (as fi vrut sa poata fi vazute in imagini suprinse cu aparatul foto, dar...): sambata, muchia argintata ce urca spre crucea Albului, duminica, cateva varfuri adunate in acelasi tablou, creionate pe cerul albastru, vazute de jooos, de pe poteca din Dos, chiar la intrarea in traversarea unuia din ultimele valceluri dinaintea poienii Comarnice (unul din acelea cu paraias...parca...de fapt, cam toate au cate-un fagas de apa curgatoare), luni, iuresul de culori in care se imbraca toamna de toamna copacii atarnati de Stogsoare, asa cum ii vedeam noi de pe Brana. Si marele premiu (tot de duminica...ca tot a inteles Nico sa vina cu masina pana la tunel, in loc sa se fi oprit la Podu' Rosu si, prin urmare, am luat-o la picior pana aproape de Iezer, de unde ne-a cules la intoarcere): o infinita imbratisare calda, deci galbena, de la bunica-natura, care a cusut goblene minunate pe valea Cheii (ca in fiecare toamna). E un loc, pe drumul din valea Cheii, unde coroanele copacilor se unesc si tot ce vezi e un galben cald si luminos oricat ar fi cerul de gri. Mi-am amintit de versurile pe care Dani a pus note foarte potrivite:...aripi desfasurate....si poate pasii nostri inca ii mai dor....ei trec in frunze, flori si mai departe....Asta la primavara.

joi, 15 octombrie 2009

Fotografiile lui Nicu din turicica pana sub Stevioara si inapoi

Ceva fotografii din sambata trecuta gasim in pagina de picasa a lui Nicu. Noroc ca a avut cu el si obiectivul pentru macro si a reusit cateva fotografii foarte frumoase. A si avut "obiectul muncii": ploaia de peste noapte a lasat petalele de margarete incarcate cu bobite de apa de pareau brodate asa cum aratau, iar trandafirii ingrijiti de oamenii de la Pahomie te lasau fara cuvinte. Unii dintre ei miroaseau innebunitor! Dar asta nu se simte-n poze. Trebuie sa va duceti acolo...
http://picasaweb.google.com/nicuristea/Pahomnie#

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Locurile de care mi-e cel mai dor

Niciodata nu am prins senin-senin in Buila cand am trecut peste toate scocurile sau valcelurile dintre cele doua varfuri V (Vioreanu si Vanturarita) si apoi fie am continuat pana in Oale, fie ne-am lasat spre Poiana Comarnice direct din poienita in care se ajunge dupa traversarea grohotisului aflat la baza abruptului...Niciodatata nu am fost pana acum toamna. Am fost in miez de vara, la trecerea dintre iarna si primavara, cu zapada chiar din plin, dar toamna, in octombrie, cand zice-se sunt mari sanse de senin si cea mai blanda lumina, nu. Si sunt locurile dupa care tanjesc din chiar prima secunda cand pun piciorul in cabana sau pe drumul forestier, oricare din ele. De fapt, e singurul loc de care mi se face un mare dor. Sa fie doar asta explicatia? Ca mi-a intrat in cap ideea ca trebuie sa revin...poate data viitoare va fi senin-senin, cerul albastru-albastru, aerul stralucitor? Sau poate ca tocmai linistea cea mai profunda de ma cuprinde asa un soi de spaima, asternuta peste cele mai tainice locuri prin care am umblat vreodata ma tot cheama. Voi sti (sau poate ca nu) altadata pentru ca azi nici macar nu am ajuns pana in Stevioara. Ne-am oprit la stana de sub Saua Stevioara, am mancat si ne-am intors. Am urcat dinspre Pahomie (marcaj PA). Urcarea pana la stana ne-a luat cam o ora. Mers pe ritmul nostru (adica Mihaela, Vio, Nicu si cu mine...bineinteles). Ce-as mai fi stat pe prispa stanei ascultand ploaia si privind ceata (de fapt, norul) care se lasa tot mai dens peste fagii de dincolo de pajistea de stevie si urzici!!! Aerul era placut, in ciuda ploii, si cred ca as mai fi putut sta chiar cateva ceasuri acolo. Mai ales daca as fi avut si ceva de citit (adica Padurea Norvegiana, care chiar m-a prins...imi place muult cum scrie Haruki Murakami asta). Ce frumos ar fi fost sa avem un hamac (si un sac de dormit) pe care sa-l agatam de stalpii prispei! Ne-am multumit doar cu conversatia de-a-n picioarele timp de cateva minute, dupa ce-am mancat, ne-am strans ce scosesem din rucsaci si inapoi. Jos, la schit nu ploua. Cred ca nici nu a plouat in intervalul de timp cat am fost noi sus.

Poate data viitoare va fi senin. Oare voi putea sa ma gandesc la vreo tura in alta parte(pe aici, pe la noi, pe acasa) pana nu se nimereste sa fie macar un timp fara ploaie ca sa pot reveni sus, printre stanci si jnepeni, la capat de valcel, deasupra dealurilor ce se insira pana la Olt?

miercuri, 5 august 2009

Weekend-ul petrecut la Cheia, in imagini

In general, mie imi place sa vad fotografii din locurile pe care le vad altii. Macar fotografii. Pana in momentul cand voi ajunge si eu pe acolo in cazul in care chiar imi place ceea ce vad.
Link-urile astea duc, pe rand, la:

ziua de sambata cand am avut ca tema sa urcam trasee din Santinela
http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/LaCataratInPremieraPentruUnii#

tura din Cheile Cheii pana la intrarea pe brana (Brana Caprei)
http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/CeAuVazutOchiiNostriInCheileCheiiSiCeAuGasitBaietiiSusPeSantinela#

cel care ne-a vegheat indeaproape in tura din chei
http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/CelMaiBunPrietenAlOmului#

luni, 3 august 2009

In Cheile Cheii, la catarat. A fost mai bine decat ma asteptam

Nu m-as fi gandit ca voi merge vreodata la catarat desi la Cheia e pliin cu trasee, dar eu mi-am cam facut un obicei sa merg la Cheia vara mai rar decat ajung iarna pe acolo (Si iata si cum se de intampla asa: link-ul asta poate ca va duce la fotografiile pe care Gabi le-a facut asta iarna cand ne-am dus in Chei. Mi-au placut fotografiile astea asa de mult incat le revedeam intr-un mod aproape compulsiv. Gasisem si un fond muzical....Loreena Mckenitt...o piesa numai cu harpa http://groups.yahoo.com/group/vanturarita/photos/album/413136579/pic/list ). Oricum sub Santinela doar noi eram, adica eu si prietenii mei bucuresteno-pitesteni impreuna cu care ma simt atat de myself. Si Emil. Ce-mi place cand oamenii care-mi plac ajung sa se cunoasca si se conecteaza oarecum!
Ce-i drept, vara aceasta a fost vara Buila. Asa ca daca ma gandesc mai bine, cataratul in premiera (unde altundeva decat la Cheia?!) a fost "cireasa de pe tort". Nici nu mai stiu numarul "taberelor lui Stoican" cum imi place sa le zic taberelor organizate de-a lungul celor doua doua luni de inceput de sezon cald pentru transportul materialelor si constructia refugiului din Curmatura Builei.
Apoi, la ultima tabara, duminica dupa seara de inaugurare, chiar daca nu ne-am trezit la cat ne propuseseram, tot am plecat la drum pe portiunea de creasta dupa care tanjeam in saptamanile din urma, in timp ce treceam peste Cacova si Piatra. De fapt, am ajuns doar pe cea mai inalta "gura de rechin" la 1885m cat are (asta imi inspira mie cele mai multe varfuri din Buila vazute din anumite unghiuri). Sufletelul meu spera la puzderia de bulbuci de anul trecut, dar din pacate, nu am gasit atat de multi. De intors, ne-am intors prin Dos, dupa un pic de jnepeneala, dar a fost fain. Iarna insa pe acolo e clar culoar de avalansa. Nimic nu poate creste mai ales pe mijlocul valcelului din cauza ca totul e carat la vale. Am avut ca parteneri de tura si oameni noi care se pare ca vor fi prezente de bun augur in viata mea.
Apoi am revenit la o saptamana parca (ma tot chema) si am trecut peste creasta pornind din Oale, coborand din Albu si oprindu-ne la Patrunsa vreo doua ceasuri la un ceai, in chilia lui Lavrentie. Am mers cam toata ziua ori cu norul deasupra noastra, ori prin nor de-a dreptul, dar tocmai asta a facut ca locurile sa fie si mai tainice. Poate ca la toamna, intr-o zi senina, voi ajunge din nou pe sus. Sper. Pe la 8 eram din nou la masina, pe care o lasaseram la Izvoru' Frumos, in poarta manastirii Pahomie. Nici nu am ajuns bine ca a si inceput sa ploua. Sa toarne!! Inca o data am constatat ca Doamne-Doamne ne iubeste.
Si ca sa fie treaba oabla, finalul de luna fu' de-a dreptul pur si simplu. Pentru ca, in definitiv, chiar a fost mai simplu decat ma asteptam. Pentru ca, tot in definitiv, e chestiune de maniera de abordare a situatiei. Dar eram cu Gabi si cu Alex. Nici nu se putea mai bine! Recunosc ca am facut asta tocmai pentru ca eram cu Gabi si cu Alex! Tema pentru noi, "pufarezii" sau "licuricii" (ca deja eram altceva decat "soarecii" dintr-o tura de drumetie) a insemnat mai intai Hornul Inghetat si apoi Mignon-ul. In orice caz, duminica, dupa ce am mai urcat partial Mignon-ul, doar pana unde am avut coarda intre maini, ma tot uitam in timp ce Alex si Emil urcau chiar pe fata dintre Mignon si 1 Mai si parca nu eram convinsa ca urcasem pana acolo. Ce sa mai spun la Hornul Inghetat, asteptand sa recupereze Emil buclele din Bastion (8 cica)! Ma tot gandeam: acolo am fost eu ieri?? In fine...hopul mare in ceea ma priveste a fost sa ma las in coarda. Acum cand deja am facut asta, cred ca o sa uit gandul asta: "Gata. Am urcat destul. Mi-ajunge." Pentru ca acum stiu ca Alex e atent si asigura si oricand imi pot aseza talpile pe stanca, imi intind picioarele si apoi pot sa cobor.

marți, 7 iulie 2009

Cam asa a decurs procesul creatiei si ceremonia de inaugurare (imi pare rau ca n-am smile-uri):
final de drum

Panglica a fost taiata.

Se deschide sampania.
Kogayonii la tzol festiv....

In sfarsit vine noaptea!

luni, 6 iulie 2009

Discurs, panglica, sampanie: refugiul din Curmatura Builei

In lumina diminetii de duminica

Despre ce vorbeam ieri: iata-l vazut din coborarea dinspre Albu...

E frumos. E cel mai frumos refugiu din lume. Pentru mine. Si, ma gandesc, si pentru inimosii kogayoni, care din cei 2% de anul trecut au strans materiale si mesteri care sa ridice un loc primitor si cald pentru cei chemati sus, in Curmatura Builei, de frumusetea de brad si piatra. In ceea ce ma priveste, locul are foarte adanci semnificatii personale. Poate ca si de asta am dat orice alt plan deoparte si am fost acolo in fiecare tabara de transportat materiale. Vorba lui Bogdan: traversarea peste Cacova si Piatra o sa se cheme de-acum incolo (cel putin pentru noi) "drumul shitzei", numai ca, spre deosebire de drumul matasii, la faza asta noi suntem camilele....
Mai sunt de facut una-alta, dar important este ca intr-una din camere deja se poate sta. Dupa parerea mea, incap 12 oameni. Exista si masa (la fereastra - oblon) cu vedere spre Hornurile Popii.
Datorita prietenilor (Multumeeeeeeesc, Marius, Demis, Jacky si Mihaela!!!!!!!) am ajuns si la tabara de inaugurare. Ba chiar saracu' Marius a trebuit sa care si o sticla de sampanie (mai aveam o sticla prin camara), pe care am lasat-o in masina lui Jacky fara sa o mai bag la mine in rucsac. Stiam eu ca Marius n-o sa se supere si o sa ia si sticla aia... Deschiderea sticlei, cu toate efectele incluse, a facut-o Drinca ca doar era gatit: purta la gat cravata...cica de sezon (zicea el), adica avea pe ea un om de zapada.
Ce mai tura-vura....multumesc, kogayoni, pentru ca, in primul rand, datorita voua si lui "sefe" al vostru (cum ii zice tot Drinca lui Florin) se zareste printre brazi, pe ultimii cativa zeci de metri cand urci dinspre Bolovanul Matusii (din Dosul Builei, marcaj PG) cel mai frumos refugiu din lume. Pentru mine.


duminică, 28 iunie 2009

In ilustratii colorate, tura pe sub Negovanii Capatanilor

In urma cu...nu mai stiu cate saptamani sa fie (parca vreo 3)...de Rusalii era!!!, dorul parfumului usor dulce si discret al bujorului de munte m-a facut sa trec peste meciul de tenis intentionat de Firmi si sa i-l iau pe Demis intr-o tura in Capatanii (asa mi-a zis: ca i l-am luat pe Demis).
De unde, pe unde si pana unde scrie ceva mai jos asa ca nu revin cu vorbe, ci doar cu imagini, care desi foarte clare si ok la origine (au fost cele care mi-au placut cel mult din fotografiile lui Demis), cand le-am salvat, intr-un final, ca film, si-au pierdut din claritate. Dar asa, ca film, le vedeti in aproape 2 minute si jumatate doar. Si poate ca va vor face sa va doriti si voi sa fiti acolo. Ca doar de asta m-am muncit sa le pun la dispozitia tuturor.
video

marți, 16 iunie 2009

Intalnirea cu un crin de munte (Lilium martagon)

Asa era sambata seara.
...duminica....

Imi place asa de mult cum se aud pronuntate de Florin Stoican unele denumiri stiintifice de flori ca le-am cam invatat pe de rost: cum ar fi asta, Lilium Martagon - crinul de padure (Leucojum vernum / ghioceii bogati imi place cel mai muuult de departe!!!). Chiar il intrebam pe Florin sambata dimineata pe unde am gasi crini. Cica pe la marginea padurii in functie de noroc. Si am avut noroc. De fapt, sunt eu vigilenta, ca doar de-aia mi-am luat alti ochelari din banii ce-i pregatisem pentru jacheta cu membrana Gore...

Weekend-ul asta am simtit marea placere sa vad ca refugiul din Curmatura Builei este deja ridicat. Mesterii sunt foarte ok. Chiar o prezenta foarte agreabila si cu simtul umorului. Am avut parte de mare atmosfera in acest weekend, cu ocazia celei de-a treia ture de transportat materiale peste Cacova si Piatra (de data asta, shitza ce-a mai ramas si scanduri). Cu atatia kogayoni printre noi, care au grup asa de fain sudat si unde veselia e la ea acasa, nici nu se putea altfel.

Foarte aproape de Poiana Scarisoara am gasit si multe manunchiri de garofita alba sau barba ungurului, cu al carei parfum vantul ne-a intampinat cand ne intorceam duminica din tura finala a weekend-ului. Si un soricel, care nu se prea sinchisea de mine si Marius. Isi vedea de treaba lui. Probabil ca deja au invatat ca acolo unde sunt oameni trebuie sa fie si ceva hrana pentru ei: sambata noaptea un alt soricel a rontait eugenii intr-o punga de celofan, ce fosnea intr-un mare fel! Se intampla in podul refugiului - troita, unde eu si Marius am preferat sa dormim, in lipsa chefului de a mai intinde cortul si unde cred ca este oricum mai cald.

Si cam asta. Florin zicea ca data viitoare sa fie si inaugurarea. Sa speram ca asa va fi...

P.S. Crinul e fotografiat de Marius. Mie mi-a fost lene sa-mi car tulumba...M-am pastrat pentru shitza si scanduri.

luni, 8 iunie 2009

BUJOOOR in Capatanii (inainte si dupa Saua Negovanu)

Din pacate, nu am smile-uri aici ca sa pot exprima cel mai bine cum a fost ieri, avand sub priviri campuri de bujor intinse pe toate coastele Capatanosilor! Cred ca as incepe cu un rand intreg de smile-uri...Aseara, in momentul in care am stins lumina si am inchis ochii, am vazut roz-ciclam in fata ochilor...
Din fericire, duminica, intorcandu-ne din Tarnovu', mi-a venit ideea sa-l sun pe Demis si sa-i propun o tura in culmea principala a Capatanilor, pe sub Negovanu' si Turcinu' Negovanu, prin Saua Negovanu, ale caror coaste nordice le zarisem din culmea Tarnovuui rosii-rosii. M-am simtit eu bine in Tarnovu', m-am bucurat eu cand am dat de narcise la cateva minute dupa ce-am ajuns sus, dar totusi, fix in sezonul bujorului, eu sa nu....? Chiar nimic, nimic? Mai ales ca tura de Robu' era deja ratata!
Asa ca ieri, pe la 10, am plecat din oras, cu ideea de a urca din valea Latoritei, de la fostul canton Borogeana (azi abandonat, dar in stare inca buna...nu e chiar cazut) catre Saua Gropita, de unde sa facem dreapta spre Saua Negovanu. Zis si facut! Din fericire, Ionut, maestrul cautarilor si drumurilor facute in premiera, incercase deja aceasta varianta de urcare si stia unde sa facem stanga sau dreapta la bifurcatii. Ca sunt multe bifurcatii. E de retinut ca la prima bifurcatie se continua pe drumul din dreapta si abia la a doua bifurcatie se face stanga si se continua pe acesta. Ca reper, la cateva minute de la intrarea pe acest drum intalnim o conducta, sub care curge un paraias, de unde se poate face aprovizionare cu apa.
Ceva mai sus, cand deja padurea incepe sa se rareasca, am ajuns intr-o poiana cu belvedere maximaaa si are si izvor. Loc de cort ideal pentru o tura de weekend. Dincolo de Latorita, vedere spre culmea Latoritei: drept in fata varful Paraginosu' (cred). Mult sub acesta, peretele stancos face un brau de piatra cam cu 100 de metri sau mai mult deasupra firului Latoritei. In continuare am tot inaintat avand in fata Piatra Tarnovului.
De la poiana pana in Saua Gropita, aflata in dreapta Pietrei, padurea a cam fost taiata asa ca vizibilitatea e mare si deci nu sunt probleme de orientare. Din sa, printre brazi se zareste culmea principala. Pe un brad imediat in dreapta fata, apare un marcaj PA, mentionat de altfel si in cartea lui Nae Popescu. Cine stie?! Poate ca-i vom aduce in alt an pe oameni la vreun trofeu si prin zona asta. Merita din plin!
Din sa, noi am facut dreapta si ne-am oprit in plai, pe iarba si la loc cu maaare panorama. Aici evident ca sesiune foto! Ca doar asa e mereu cu Ionut! Vedeam, ca si ieri, din departare, bujorul inflorit sub Ursu', Cosana si Nedeia. Iar Piatra Tarnovului, in opinia mea, vazuta de acolo, iti lasa o impresie foarte puternica de greu de urcat. Cred ca e mai degraba catarare. Si cica e! Cel putin pe sus. Vom vedea noi prin septembrie, cand vrem sa revenim si sa avem parte de Tarnovu in toata splendoarea culorilor toamnei. Si ne gandim sa intram dinspre puntea ce pleaca din zona hidrocentralei din Ciunget. In acel capat, traseul ar insemna traversarea unei paduri de larice, care mie imi place foaarte muult.
Am continuat drumul (intalnit chiar in sa). Acesta se indreapta spre Saua Negovanu, trecand, prin dreapta, pe sub varful Negovanu. Primele buchetele le-am intalnit imediat ce-am pornit din nou la drum, la cativa metri deasupra acestuia. Si au inceput sa apara. Pana sub varful Bou', deasupra Curmaturii Oltetului. Dar voi lasa fotografiile lui Demis sa dezvaluie cum era acolo, pe culmile Capatanosilor. Cuvintele sunt de prisos. Cum am ajuns in Saua Negovanu, alte minunatii, alte coaste roz: cele de sub varfurile La Nedei, Beleoaia si Corseru'. Jos, in fata meandrele Oltetului. Drumul ne-a dus mai departe printre varfurile Bou' (in stanga) si Turcinu' Negovanului (in dreapta). Am ajuns intr-o poiana laarga, unde era pe vremuri statia meteo. De acolo, coborarea pana in Curmatura Oltetului dureaza poate mai mult de 10 minute sau nici macar.
Din curmatura, noi am mers catre Petrimanu pe poteca (de fapt, un drum inierbat, in cea mai mare parte) de sub stalpii de curent (vorba vine...ca acum nu prea mai sunt, iar de cablu, nici nu se mai pune problema). Ca reper pentru aceasta poteca ce duce direct la Petrimanu (pe cand drumul ajunge undeva intre Petrimanu si Galbenu, cam la 1 km de Petrimanu) e acelasi PA. Se intra pe aceasta scurtatura din curba in care ne duce coborarea din culme.
Ajunsi in drumul de pe valea Latoritei, am facut cei cativa km pana la masina pe jos. Din fericire, eu aveam si sandalele in rucsac si a fost minunat in sandale!! La masina ceasul ne arata ora 8 si vreo 20. Ne-a luat un pic peste 8 ore tura de ieri. Doamne, ce moment de inspiratie divina sa-l sun pe Demis!! Si ce vreme divina am avut!!! Cerul era albastru, iar cumulusii care se plimbau pe cer aveau tot felul de forme!

duminică, 7 iunie 2009

Surpriza zilei: narcise, sus in culmea Tarnovului

Am ajuns intr-un final si in Tarnovu. Ma cam rodea de ceva vreme. Ma asteptam sa nu am parte de bujor desi stiam ca deja a inflorit, dar nu acolo. Am lasat deoparte si tura de Ciucas (mai mult din considerente de timp). Intorcandu-ma in oras abia sambata pe seara, ratasem si tura de Robu, tot la bujor, unde nea Georgica, ca orice prieten de nadejde, ma inclusese in gasca. Speram ca voi echilibra balanta cu o tura intr-o zona noua mie. Numai ca Doamne-Doamne s-a gandit probabil ca meritam mai mult decat vremea minunata de care am avut azi parte si ne-a facut inca un cadou: sus, incepand cu mica sa, ce desparte Piatra Tarnovului de restul culmii, am gasit inca inflorite si mirosind innebunitor NARCISE!!! Acolo, la inceput, imediat ce am parasit saua si am facut primii pasi in urcare, am gasit cele mai multe. Apoi inca doua chiar pe Tarnovu Mare si inca doua ceva mai jos in coborarea catre drumul inierbat ce vine de la stanele Tarnovu Mare si se lasa spre vale.
E asa pace in Tarnovu!!! Poate si vremea senina si faptul ca ii aveam azi alaturi si pe Florin si Madalin, poate partenerii mei de ture cei mai deconectanti, mi-au lasat impresia asta. Am plecat, de fapt, azi in Tarnovu, sa masuram pe ceas traseul pe care vor urca oamenii ce vor fi prezenti la Trofeul Vinturaritei de peste doua saptamani si sa ia aminte baietii la peretii pe care sa urce participantii la proba de escalada. Si, evident, sa-mi aleg locul unde sa stau arbitru de post. Ce poate fi mai placut pentru mine in sambata acelui weekend decat sa stau undeva sus, cu vedere la Ursu, Nedeia, Cosana, Funicelu (din culmea principala a Capatanilor) si...mai ales Piatra Tarnovului, apoi sa iau iar culmea la pas si sa tot am sub ochi Parangul, Latoritei si Lotrului, Fagarasul, Cozia, Doabrele, un colt de Naratu, un petic de Buila? Daca stau sa ma gandesc aproape tot ce inseamna munte in Valcea!
Am plecat din zona taberei (cam la 4 km de confluenta paraului Repedea cu Latorita - in poiana fostului I.F. Vatajelu - care nu apare pe niciuna din hartile masivului) pe la 7.30. Am urcat pe valea paraului cat de cat accentuat pe alocuri pana intr-un loc unde valea s-a largit si dincolo de firul apei am zarit o alta poiana, unde ar merita sa incercam sa stam un weekend candva, aflata oarecum sub culmea Cosana. Din fericire, in a doua jumatate a drumului - mai ales, in fata noastra, trona - as putea spunea - cupola Nedeii (2130m - altitudinea maxima a Muntilor Capatanii). Asa ca am privit mereu in sus uitand de pasii pe care-i faceam. Altfel, presupun ca ar fi fost destul de monoton sa urcam o ora pe vale. Dupa nici o jumatate de ora de urcare, din drumul ce insoteste valea se mai desprinde la dreapta un drum, dar acesta e tocmai drumul de coborare, deci noi am stiut ca trebuie sa mergem inainte. La un moment dat apa trece peste drum, loc in care unii din noi ne-am descaltat. Cam la o ora dupa plecare, am ajuns deci la alta intersectie de drumuri, marcata de o piatra ce strajuieste drumul in partea lui dreapta si pe care scrie cu vopsea alba (parca) Piatra Tarnovului si ne indica si un marcaj, PG. Am virat dreapta si am inceput urcusul pe acest drum, care ne-a scos, dupa inca vreo ora sub stana din Tarnovu Mic si, iesind din padurea destul de tanara de brad, ne-a oferit o larga priveste spre Ursu, sub care spinarile despovarate de padurea de brad, erau rosii de atat bujor inflorit! Si tot asa era si Cosana, unde o intreaga poiana, tot imediat deasupra padurii de conifere, era rosie-rosie! Dar cel mai rosu-rosu era Negovanu! Incetul cu incetul, se ridica deasupra padurii si Piatra Tarnovului, argintie in lumina clara a zilei de azi. Pe la ora 10 am ajuns in locul in care imi voi petrece o buna parte din ziua de 20 iunie. In locul in care din drumul nostru, ce vireaza dreapta, se desprinde cel care duce la stanele din Tarnovu Mic, se afla si un izvor. La cateva minute de acesta, drumul se pregateste sa intre din nou in padure si sa continue pe jos, urmarind culmea, spre stanele Tarnovu Mare. Noi insa am inceput un urcus cam de vreo ora (la care s-a mai adaugat inca o jumatate cat am mancat) pe marginea unei muchii, marginita in partea de sus (dreapta) de o stanca pe care sta cocotat un palc de brazi. Urcusul e un pic pieptis, dar e comod, daca urci in serpentine. E presarat cu multe lespezi, pe care urci ca pe niste trepte. Noi am tinut cat de cat aproape de marginea muchiei si am ajuns in mica sa ce are in stanga Piatra Tarnovului. Aici, in sa, pe o bucata de stanca ce iese din iarba, un careva din Vaideeni a simtit nevoia de a de stire cu vopsea rosie ca a trecut el pe-acolo. De altfel, cam tot drumul pana la stana era "marcat" de semne ale trecerii ciobanilor (cate-un pet, cate-un pachet de tigari...gol. Evident!). Din saua asta am mai virat inca o data la dreapta si am tinut culmea pana pe Tarnovu Mare. Aici baietii gasisera o varianta pentru proba de alpinism, dar dupa ce au batut pitoane si Florin a facut o coborare, a observat ca din perete ieseau din loc in loc lame atat de ascutite incat au si "ciupit" coarda. Renuntare la aceasta varianta. Desi locul era foarte frumos. Coborarea se facea intr-o micuta poiana chiar sub peretele abrupt al varfului. De aici, am inceput sa coboram spre locul in care oamenii de la club, care mai urcasera in saptamanile trecute, gasisera si ei un loc pretabil pentru proba de escalada. Se coboara din Tarnovu Mare la inceput in diagonala stanga, si apoi luand ca reper un capat rotujit de culme presarat cu multe lespezi, de dincolo de care isi scot moturile cativa brazi ce se inghesuie unu-ntr-altul. Chiar acolo, sub acei brazi, e peretele ce va servi ca loc de escalada. De la acesta am coborat de-a dreptul nu mai mult de 10 minute (era ceasul unu si un pic) pana am intalnit un drum inierbat ce vine dinspre stane (care se afla in dreapta, in sensul de coborare) si care dupa mai putin de o ora intalneste un drum de tractor ce coboara din stanga. Am continuat sa coboram pe acesta si nu peste mult timp ne-a scos din nou pe valea Repedea, pe care o lasasem jos dimineata. Dupa nici macar o jumatare de ora eram din nou la tabara. Era ceasul 14.30.

luni, 1 iunie 2009

Buila Reloaded

Incepe sa ne placa sa plecam de vineri seara cu autobuzul de Barbatesti, apoi catinel-catinel pe poteca marcata cu PG, care porneste chiar inainte de iesirea din sat, dincolo de puntea ce trece peste Otasau (in stanga drumului forestier care duce la troita ce anunta poteca spre Schitul Patrunsa).
Poteca PG ne poarta pasii prin fanete, prin poieni largi, acoperite de feriga, ce ofera privirii o panorama idilica a intregii vai a Otasaului si a satului insiruit de-a lungul vaii.
De data asta am cam tras sa ajungem repejor la Scarisoara, in speranta ca vom monta corturile pana incepe ploaia. Am ajuns in doua ore acolo. Si nici macar nu a plouat vineri seara. Nici vineri noaptea.
La Scarisoara se poate ajunge si din Pietreni, dupa 3 km de drum forestier (bun, fara sleauri, dar care are bariera chiar la iesirea din Pietreni). Apropierea poienii e anuntata de o sa larga, aflata pe dreapta drumului, unde gasim, in coltul dinspre drum, un stalp indicator. De acolo pana la troita, mai avem vreo 5 minute de urcat. Drumul acesta e marcat cu TR si continua soseaua principala a satului. Mai exista inca un drum - marcat cu TG - cel care face stanga, la iesirea din sat, si se indreapta spre Cheile Costestilor, loc de pelerinaj, in fiecare mijloc de martie, pentru iubitorii de ghiocei (Leucojum vernum - cei mai multi).
Sambata nici nu am apucat sa iesim din corturi ca a si inceput ploaia...care a tinut si a tot tinut pana pe la 4 dupa-amiaza. Noroc cu troita (acoperita si cu pod), unde aveam si masa si izvor. Ne-a oferit adapost de ploaie cateva ceasuri bune, timp in care oamenii veniti de departe anume sa dea o mana de ajutor la operatiunea transport materiale veneau, sedeau oleaca, vedeau ca nu se opreste ploaia si faceau cale intoarsa. Dupa orele amiezii au ajuns si cativa craioveni, care au si ramas ca in pod era loc destul, ca alternativa la cort.
Cum s-a rarit ploaia si am inceput sa scoatem nasurile din troita, vazand ca se cam sparge norul si zarind Piatra si Albu' albe-albe, ne-am echipat la minut si am pornit spre Cacova. Din capatul drumului, baietii au si ridicat doua legaturi de shitza si hai in sus, prin zapada. Noroc ca ne luaseram parazapezile de acasa, desi toti aveam bocancii de trei sezoane. Evident ca niciunul din noi nu avea bocancii de iarna!!! Chiar si prin stratul de zapada se simtea parfumul cimbrisorului! Mai sus, dincolo de saua dintre Cacova si Piatra, zapada era cam la 10-15 cm (ne intrau bocancii pana la glezna in zapada). Doar florile de piciorul cocosului si pe ici-colo cate-un palc de nu-ma-uita ieseau de sub zapada. Gentienele erau toate la culcus. Imi parea rau ca baietii (craiovenii), veniti pentru prima data in Buila, nu aveau parte de albastrul intens si adanc al gentienei verna. (Din fericire, a doua zi zapada s-a dus. Mai ramasesera petice din loc in loc.) Iar cerul....era un mare spectacol de nuante de la gri tern pana la aproape negru si gri-albastrui. Norii se invarteau, ne invaluiau, iar se ridicau...
A doua zi, desi duminica (cand la schit la Patrunsa nici magarii nu muncesc), noi am mai facut o tura: fiecare cu cate o legatura sau mai multe. Si uite asa au mai ramas doar patru legaturi (din 50). Ma gandesc ca la urmatorul episod, vor fi duse si acestea, plus ceva cuie, scanduri si alte acareturi.

marți, 26 mai 2009

Cu Pasi Marunti spre noul refugiu din Curmatura Builei

Eeeee...si a venit mult asteptatul (de mine) weekend in care sa incepem muncile in Curmatura...bine...munca propriu-zisa din weekend-ul ce tocmai se sfarsi a fost caratul pana acolo, peste Cacova si Piatra. Am dus fiecare, dupa cum a putut si dupa cum a avut rucsacul, mai mult sau mai putin de cate-o legatura de shitza la o tura, ceea ce inseamna 100 de bucati. Campioni au fost Mircea, care a carat doua legaturi (cu targa din dotare), Florin si Marius, care au dus si ei - dar in si pe rucsaci - tot cate doua legaturi.
Am reusit cei care am fost (cativa valceni - cunoscuti plus o fff frumoasa surpriza - si inimosii copii de la Pasi Marunti - era doar partial o figura de stil titlul) sa ducem la destinatie mai mult de jumatate din materialele aduse de Florin in capatul drumului ce urca din Pietreni.
Sambata seara, dupa cele doua ture de transport, ne-am si rasfatat un pic si ne-am intors pe braul marcat cu PG, apoi de sub crucea Albului am luat ca reper Casa de Piatra (ce se vede de acolo ca un colt de stanca ce are deasupra un palc de padure de fag) si am coborat de-a dreptul pana am dat din nou de marcaj chiar la intrarea in padure.
De acolo nu ne-am mai despartit de PG pana la tabara, in Poiana Scarisoara, pe care am gasit-o vineri seara parca mai frumoasa ca oricand!!! Si tot drumul pe inserat, din Barbatesti pana in poiana, a fost de-a dreptul reconfortant....un aer caldut de seara, o lumina blanda-blanda, greieri, ierburi inmiresmaaate.... A fost pentru prima data cand am urcat din Barbatesti pana in Poiana Scarisoara desi, initial, ma gandisem tot la traseul meu de suflet, CA. Numai ca vorbind cu Florin si afland ca tabara va fi la Scarisoara, ne-am adaptat situatiei. Am ramas multa vreme afara, langa corturi, cu privirea pierduta in puzderia de stele, intrati intr-un soi de transa indusa de cri-cri-urile atator greieri. Cred ca era trecut de miezul noptii cand m-am introdus in cort. Nu stiu cat era ceasul cand a inceput sa tune si sa fulgere...cert e ca somnul meu s-a adancit la cum cadeau stropii de ploaie peste cort. Noroc cu Marius care a iesit repede si a mai intins supratenta! Dimineata nu mai era nicio urma cum ca plouase in timpul noptii. Cerul era de-un albastru stralucitor! Si asa a fost si duminica pana dupa pranz, cand se adunasera ceva nori. Daca a plouat nu stiu...noi a trebuit sa ne intoarcem in oras, dar cu gandul la urmatorul weekend petrecut in Buila. Tot la munca...cel mai probabil. Am facut doar un mic pas (un pas marunt) spre noul refugiu. Sper sa fie gata pana la toamna!

duminică, 10 mai 2009

La taifas, in Poiana Zanelor

Am revenit in Cozia.Era musai stiind inca de acum doua saptamani ce as putea gasi in Poiana Zanelor si nu numai...dar dorinta mea era sa ajung sa vad irisii infloriti in Poiana Zanelor, unde sa raman ceva timp, fara sa mai urc pana la cabana, de unde, ca de obicei, am fi coborat pe Turneanu (pe culmea T...., adica marcaj TR). Si acolo am fi gasit intr-un loc multi irisi.

Am stat pur si simplu si am discutat indelung despre tot felul, avand sub priviri vioriul atator irisi, combinat cu galbenul unor floricele al caror nume nu il cunosc.


Din cate am inteles eu de la Florin Stoican, ceea ce se vede mai sus ar fi untul pamantului, adica o orhidee...

Gandul ca vom intalni ceva masini pe drumul de pe valea Pausii ne-a facut ca la intoarcere sa repetam o bucata de drum (pana la troita), dar finalul l-am facut pe BA prin padurea cotrobaita de mistreti, pe care mi-am dat seama ca nu am umblat-o niciodata infrunzita, ci doar iarna si primavara devreme.

Am continuat taclalele in oras, la terasa (unde altundeva decat la umbrele?!), dar in formula extinsa (noua, celor care fuseseram in Cozia, adica Demis, Cristi si Lorena si cu mine ni s-au alaturat Adina si Robert si apoi si Cata). Bicivestile (povesti despre turele cu bicicleta) lui Demis au bagat audienta sub masa de atata ras. Si uite asa am ajuns acasa cu mai putin de doua ceasuri inainte de miezul noptii. Cand colo...eu ma gandisem toata saptamana la tura asta ca la una scurta...pana in poiana si inapoi....o tura de-o juma' de zi. Dar cine s-a putut desprinde mai devreme de doua ceasuri si ceva-trei din poiana???

P.S. Pana la cascada si in imediata apropiere a cascadei, erau niste floricele mov deschis , adunate in manunchiuri (pe care le-am mai intalnit de multe ori, dar nu le-am simtit mirosul pana acum) care aveau un parfum care aducea cu parfumul garoafelor si un pic cu al iederei albe. Ce noroc pe noi sa ne nimerim chiar in acel moment din zi cand aerul are temperatura potrivita pentru a fi simtit!!!

luni, 4 mai 2009

Prin Muntii Latoritei, pe paraie in sus

"Muntii Latoritei sunt niste munti foarte frumosi"...au fost vorbele unui prieten, de referinta pentru mine cand vine vorba de munte. Ma macina cam rau ca eu nu cunosteam muntii Latoritei (nici acum nu-i cunosc...am fost pe-acolo doar doua zile) din cauza faptului ca nu exista transport in comun pana acolo. Ajunsesem doar de vreo doua ori la Petrimanu: o data cand am coborat din Parang si inca o data, acum vreo doi ani, intr-o tura cu masina doar asa...sa luam masa de pranz pe malul lacului...ca tot ne aflam in apropiere.

Cand ies in ture cu prietenii mei very, very close (care-mi sunt de fapt tot ca o familie) nu prea pot sa scriu dupa. Poate si pentru ca timpul petrecut impreuna se dovedeste, de fiecare data, si o lectie pe care nu sunt sigura daca chiar am invatat-o...
In fine...Sa scriem despre Muntii Latoritei. E mult de umblat si incercat in acesti munti. Daca nu prea am avut ocazia pana acum, sper sa apara tot felul de sanse de acum incolo.

De notat ca marcaje nu sunt sau daca au fost si apar pe harti, sunt sterse acum. In plus, pe Latorite in sus, zonele de acolo sunt rezervatii naturale si e bine sa fie umblate doar de cei care stiu sa respecte asta si, asa cum se spune printre alpineti, sa lase doar urma pasilor, sa ucida doar timp si sa ia cu ei doar fotografii. Sa nici sa nu se cunoasca ca au fost acolo! In Latoritei, nu culmea e totul (care, de altfel, e traversata de un drum strategic de la un capat la altul, adica de la Valea Macesului, dinspre Lotru, pana dincolo de Saua Stefanu, unde intalneste transalpina pe care o tot canta si descanta pe la televizor, ca mai bine ar lasa-o asa, neasfaltata si neluata cu asalt de cohortelele de "turisti") ci vaile inguste, impresurate de pereti greu accesibili.

Vineri, am urcat pe valea unui parau ce vine dinspre stana Puru sau, in tot cazul de sub varful Puru, probabil, pret de aproximativ o ora pana am dat de cateva blocuri de gheata foarte spectaculoase. Acolo sesiune foto, bineinteles. Daca ma vor cadorisi cu fotografiile luate, ma voi juca un pic in Movie Maker si eventualii privitori isi vor clati ochii cu ceea ce ne-am bucurat noi acolo. Pana acum, niciunde in alta parte eu nu am vazut mai multe tufe de tulichina (sau liliac salbatic). Si tot acolo am gasit flori de crucea voinicului...adica am gasit printre florile de treirai cu sase petale si flori cu opt petale si am mai gasit ceea ce se cheama la brezoieni crucea voinicului (daca-mi amintesc eu bine de anul trecut de cand am fost cu copiii de la Brezoi si doamna lor de geografie sus, la deditei, in Coltii Doabrei), iar in atlas, coltisori.

Sambata, am urcat pe valea Latoritei in dorinta de a ajunge mai intai la Iezerul Latoritei si apoi la Cascada Moara Dracilor, dar a inceput sa ploua, chiar sa cada grindina, iar cand a dat cu tunete si fulgere, am facut cale intoarsa. Am vazut totusi cascada, aflati pe una din stancile pe care, la dus, am catarat-o. Alternativa ar fi fost prin apa...Am avut sentimentul ca ne aflam undeva, in America de sud, in jungla Amazonului, vazand un crampei din suvoiul de apa ce cadea vertical. Asta a fost impresia mea.
La intoarcere, in poiana aflata deasupra lacului de acumulare Galbenu totul era alb...puteai aduna cu pumnul grindina cazuta. O minunata surpriza este ca acolo, in poiana aflata la confluenta paraielor, au fost plantati puieti de brad.
Dupa fotografii la fuioarele de abur ce urcau din vai si la cateva manunchiuri foarte frumoase de calcea calului, care nu numai ca nu fusesera afectate de grindina, dar chiar dadeau bine in poze, rasarind din stratul alb, ne-am scos din nou bocancii, am traversat a doua oara raul, am revenit pe drumul ce ocoleste lacul, am mers cu pasi de pisica pe langa apa ce trecuse peste drum si era pana in malul povarnit ce strajuieste lacul si... back to town. Am incheiat seara la povesti in jurul mesei.
Oare cand va veni timpul viitoarei ture in Latoritei?

luni, 27 aprilie 2009

In cateva imagini - Cozia, la final de aprilie 2009

Voi posta un mic-mic film cu doar cateva fotografii (una este a lui Cristi) din tura de sambata, 25 aprilie, in Cozia. Sunt acele fotografii de care eu am fost un picut multumita (recunosc dupa ce am facut ceva crop-uri si m-am jucat olecuta si la contrast).

De altfel, chiar uitasem sa scriu despre gentienele pe care le-am intalnit deasupra cascadei, pana in saua unde incepe marcajul ce urca spre Coltii Foarfecii (de fapt, se opreste in Saua Doctorului si continua cu acel punct rosu cu care este marcata si poteca ce pleaca din poiana aflata in spatele manastirii Stanisoara si ne duce la cascada Urzicii). A fost singurul loc in care le-am vazut.

Am asezat fotografiile in ordine cronologica. Am reusit sa redau cat de cat si gentienele si una din cele doua lalele pestrite si cascada din inima padurii. Oricum nici o imagine nu poate reda ceea ce simtim (cel putin ce simt eu) in lumea de piatra, copaci, paraie, flori, pasari si cer. Si nu numai. Atata tot ca noi...mai o vorba...mai o gluma...si nu prea intalnim alte vietati ale muntelui.
Rostul acestor imagini este sa insemne doar o portita spre aceasta lume.

video

duminică, 26 aprilie 2009

Flori, flori si iar flori!!! In Cozia!

Iedera alba (daphne blagayana) de anul acesta este motivul principal pentru care m-ar fi macinat niste suparari daca as fi ratat tura de aprilie in Cozia, anul acesta.
Initial, ma gandeam sa fie pe banda albastra, pe la cabluri, dar Vio, care mi-a facut o frumooaasa surpriza cu telefonul lui, a venit cu ideea traseului pe Coltii Foarfecii. Si am facut intocmai. Pana cand si doamna Ani, sotia cabanierului, mi-a spus ca nu se mira deloc ca am venit pe Colti. Dimpotriva, s-ar fi mirat sa alegem alt traseu....

Poate voi mai posta ceva fotografii si din cele facute de mine, daca voi avea ce. Eu sunt deocamdata invatacel...cam ratutit...Pana una-alta, una-doua din fotografiile lui Cristi...

A fost ziua surprizelor ziua de sambata. Ma gandeam ca ne va prinde ploaia, la ce furtuna se anunta pe accuweather si nu numai...Cand colo, un cer senin si de-un albastru intens deasupra noastra in tot timpul cat a tinut urcarea....La coborare, doar cand si cand, in momentele in care se risipeau norii. In spatele nostru, probabil ca ploua in averse...
Dar surpriza surprizelor, bucuria bucuriilor, fericirea fericirilor zilei de sambata a fost ca am gasit inflorite-inflorite, adica deschise complet doua LALELE PESTRITE!!!
A fost o premiera pentru mine. In cei patru ani, de cand m-am intors in oras, cu toate ca am urcat in fiecare primavara cel putin intr-o tura pe luna, nu doar in concedii si de sarbatori ca-n anii dinainte, nu mi-a fost dat sa le vad. Doamne, cat sunt de frumoase!!! Si cand stiam ce va urma: parfumul imbatator al iederei albe si delicatetea si gingasia buchetelelor cerate...
Si pe deasupra bradusele inca erau inflorite!!!
Si nici macar un strop de ploaie nu ne-a udat!!! A inceput sa ploua abia cand eram inapoi in Caciulata, deja in masina. Ce mai! Doamne-Doamne ne iubeste.

Cred ca incep sa inteleg cum de se cheama Poiana Zanelor locul in care cele doua lalele pestrite se inaltau dintre puzderia de irisi inca neinfloriti, de altfel cei mai multi nici macar imbobociti. Deja stiu ce voi face peste doua saptamani.

Poate sa fie doar impresia mea, desi imi amintesc ca era impartasita si de unul dintre cei mai pretiosi prieteni ai mei, care nici macar nu e valcean, ci pitestean, dar lumina si verdele crud al padurilor Coziei sunt o experienta unica. Si mai ales pe Coltii Foarfecii, urcand pe albia paraiasului care a strapuns stanca, si-a despletit apele si s-a aruncat in gol. Asa a aparut cascada Urzica sau cascada Gardului, cum i se mai spune. Mult in sus, chiar inainte ca marcajul sa paraseasca paraiasul si sa coteasca spre stanga, firul sau se mai arunca intr-o cascada, mai mica insa - ca si cum ar fi una asa...de exercitiu. Chiar daca e mai putin inalta decat cea de mai jos, fiind mai tainica si cuibarita in padure iti creeaza o senzatie ca si cum ai trai-un basm si ai fi plecat intr-o calatorie initiatica. Deh! Pe vremea noastra astea erau filmele pentru copii...Harap Alb...Maria Mirabela...

Primele buchetele de iedera alba ne-au rasarit in cale inainte de Saua Doctorului, dar erau deja duse si fara parfum. Mi s-a cam strans un pic inima, desi inca aveam speranta. Si dupa cum bine spune o vorba ca speranta moare ultima, am gasit la scurt timp si buchetele care abia ce-si deschisesera floricelele.
Cele mai multe erau pe varf, de unde am si coborat direct in Turneanu.
La coborare ne tot opream sa mai inspiram inca o data parfumul, gandindu-ne ca poate sunt ultimele buchetele, pana ceva mai jos de locul unde se desprinde traseul de Varatica, care coteste spre dreapta.
Pe masura ce coboram, drumul nostru era presarat de din ce in ce mai multe petice de florile pastelui. Albe. Galbene doar la locul vechii stane La urzici. Stana nu mai e. Dar urzicile da.
De acolo noi am continuat pe culme, nu ne-am lasat pe coasta in jos. Am urmat TR. Aici multe flori de ciubotica cucului. Si multe-multe altele, dar ale caror nume nu le cunosc. Galbene si albe, dar cele mai multe galbene. Unele foarte frumoase (ma rog, pe mine m-au incantat), care seamana cu margaretele numai ca sunt galbene. In apropierea unuia din punctele de belvedere de pe Turneanu, inca un palc de irisi, dar tot neinfloriti, ca doar timpul lor e in luna mai.
Ne-am incheiat ziua trecand pe sub bolta verde a frunzisului, care e una din placerile coborarii pe Turneanu.
Cred ca era cam 6 ceasul cand plecam de la Turnu.

La buna si grabnica revedere, Cozie draga si plina de surprize!

sâmbătă, 4 aprilie 2009

La deditei, in Coltii Doabrelor

Fotografiile inserate in text sunt ale lui Radu, care la cei 15-16 ani ai sai are deja ochi buni pentru fotografii.
Si o sugestie: daca faceti click pe poza, vedeti de aproape. Apoi dati back, nu inchideti fotografia.


Fotografii din tura aceasta, veti gasi si pe site-ul lui Florin (doar faceti click pe link-ul de alaturi). Cat despre ale mele, sunt sub semnul intrebarii. In tot cazul, voi insera in text, daca voi avea ce.

De data aceasta, am plecat la drum cu Doina si Florin (Popescu). Ii spusesem lui Florin in urma cu ceva vreme despre deditei si cred ca a devenit curios in legatura cu dediteii, despre care i-am vorbit asa cum vorbesc eu atunci cand imi place foarte mult ceva. In plus, copiii mei de la Brezoi m-au intrebat de tura asta de cum s-a incalzit vremea, iar vineri seara Radu nici macar nu a intrebat DACA venim, ci la ce ora ne intalnim...
Uite asa am pornit din oras sambata dimineata, la ora 8 si 20. Peste o ora am ajuns in Brezoi. Copiii ne asteptau: Radu, Andrei si 3 fete, Andreea, Amalia si Roxana (venite in premiera....ma intreb daca nu cumva este si ultima oara...).
Am traversat Lotrul si dupa cateva minute am facut dreapta, pe firul Doabrei, pana in poiana aflata sub Melcii Doabrei, apoi am virat la stanga, urcand pe una din culmi, indreptandu-ne spre releu. Acolo, ne-am asezat un pic. Era si timpul pentru o pauza. Mai departe, am tinut linia muchiei pana in poienita anuntata, ca si anul trecut, de primii treirai intalniti: cu sase petale, cu opt petale, dar nu cu zece...Uitasem de primele flori rasarite-n calea noastra: tamaiioarele ce strajuiau malurile Doabrei, chiar jos, in vale.
O data cu primii treirai am gasit si floricele de ciubotica cucului (primula veris), foarte, foarte frumoase!!!Pe masura ce inaintam pe spinarea impadurita, incepeam sa vedem, printre ramurile inca neinfrunzite, catre stanga Naratul, iar in fata, probabil Fratosteanu sau, in tot cazul, ceva din culmea Latoritei, Capatanii (cred ca zona Zmeuratului) si.....dincolo de dealurile intrepatrunse, inaltandu-se deasupra vailor, Vanturarita (varful de 1866m). L-am lasat pe Florin sa fotografieze cu jucaria mea cea noua Vanturarita si, mai tarziu, Robu. Ramane sa vad rezultatul...Coltii Doabrelor ofera un unghi din care se vede una din cele mai frumoase imagini ale Vanturaritei. Parerea mea. Una foarte frumoasa prilejuieste si Ragla, iar cea mai frumoasa, Dosul Builei, din ultima poiana, ducandu-te spre Comarnice.
Iar, in dreapta: stancile Doabrelor dezvaluindu-si formele modelate de apa, pe vremea cand se inaltau din mare sau chiar se aflau sub nivelul marii.

Zicea, la un moment dat, Stefan de un traseu de trofeu. Se poate face un circuit care sa ofere privirii pe tot parcursul traseului spectacolul stancilor care seamana cu orice. E o idee...atata tot ca va trebui sa gasim o varianta de coborare cat mai blanda. Cam peste tot pantele sunt abrupte. Si sunt atat de multe paraiase, ale caror vai se pot dovedi tricky...Dar daca an dupa an coboram prin alta parte, in cativa ani cred ca vom avea cat de cat o idee completa despre culmile si vaile Doabrelor...

Dupa ce ne-am asezat la o vorba-doua in poienita (deja oamenii se acomodasera unii cu altii), am carmit dreapta si am coborat panta accentuata, le-am spus fetelor sa ne astepte in mica sa in care ne-a dus coborarea, iar noi am urcat pe "motzatzaul" (vorba lui Gabi), pe care abia ghicita poteca il ocoleste pentru ca e vertical pe fata cealalta, iar eu, Andrei si Florin l-am urmat pe Radu, care deja o luase in sus si ne chema sa vedem primii deditei (pulsatila montana). Vestea mare era ca inflorisera. Ne tot gandiseram ca, din cauza ploilor si a vremii ceva mai reci din ultimele zile, nu-i vom gasi infloriti. Dar sunt infloriti. Azi! Poate ca si saptamana viitoare, dar nu stiu daca la fel de multi...
Am coborat din locul unde Radu vazuse primii deditei si ne-am indreptat pasii spre coasta unde acum deja stiam ca vom gasi. Si am gasit!!!!!!!!! Multi si frumosi: si singuri si manunchiuri si larg deschisi, inaltati catre cer sau privind timid pamantul, si abia imbobociti!!!Doar dupa ce ne-am rasfatat cat de cat simturile, ne-am permis sa ne asezam la masa. In acelasi loc ca si anul trecut, sub soarele cald, de parca am fi venit la plaja.
Si in coborare am mai gasit, pe ici pe colo.
Evident ca nu am mai nimerit coborarea de anul trecut, desi am inceput sa coboram prin acelasi loc. De sosit...am sosit cu bine jos, pana la urma, si chiar mai repede. E foarte spectaculoasa valea paraiasului in care am ajuns la un moment dat si pe care ne-am continuat coborarea, dar are si vreo doua locuri, in care firul de apa se strecoara printr-un culoar ingust, iar apa cade in plan inclinat prin cate-un jgheb sapat in stanca. Chiar in locul in care am intalnit paraiasul am dat si de macrisul (sau trifoiul) iepurelui. Inflorit!!! (Daaa, imi plac mult, mult delicatele floricele albe ce iau forma unor cupe mici, mici.) De servit ne-am servit ceva mai la vale, de fapt, chiar jos in poiana de inceput si de sfarsit, unde am mai gasit inca un manunchi. Ce bine mi-a prins macrisul iepurelui anul trecut in Postavaru, la trofeul CPNT-ului, cand imi era asa de rau...Si m-am tot uitat cu atentie, de jur-imprejur pana am gasit. Din fericire, am gasit!
Ce mai era pe sus? Aaa, da: brebenei. Multi.

La 4 si 20 eram deja in Brezoi, spre terasa unde sa ne impartasim impresiile de final.

Ultimul autobuz, in zilele de weekend, pleaca la 5 din Brezoi.

Desi era cald in autobuz si m-as fi asteptat sa ma ia somnul, nu s-a intamplat deloc asta. Chiar nu ne simteam obositi. Am tot pus la cale ture viitoare.Daca tot vine caldura vom avea nevoie sa plecam din oras pe intregul weekend.

luni, 23 martie 2009

Din nou cu Adi si Cristina in Buila

Cateva fotografii din aceasta tura, se gasesc la Adi pe site (click pe link-ul de alaturi).
Nu stiu care e lectia de invatat dupa tura din weekend-ul ce tocmai s-a scurs, petrecut in Buila. Cred ca, in primul rand, as avea de invatat sa trancanesc mai putin si sa fiu mai atenta la traseu, iar atunci cand merg cu oameni care stiu locurile sau stiu sa se orienteze sa nu-i urmez pur si simplu, fara sa iau aminte la ce si cum. Stiu ca fac asta, mai ales in ultima parte de traseu, adica in coborare si mai ales cand am alaturi oameni in care chiar am incredere.
Plecarea in Buila se petrecu oarecum din scurt, adica abia joi seara m-am gandit la asta, intorcandu-ma de la Bucuresti, pe la Dedulesti, unde am vazut-o nespus de frumoasa, asa cum era conturata pe cerul serii. Recunosc...stiam ca Adi era decis pentru o tura in Buila, dar nu stiu daca ar mai fi plecat in caz ca eu nu intrebam.
Am plecat la drum sambata dimineata la 7, in formula de 3. Pe la 8 autobuzul era deja in Barbatesti. Nu mai stiu cat era ceasul cand am coborat din autobuz si ne-am indreptat spre iesirea din sat.Cert este ca am facut putin peste o ora pana la troita de unde pornesc marcajele de CR si CA. De data asta, am urmat CR si ne-am indreptat spre Patrunsa, cu gandul de a urca pe Albu' pe marcaj PG. In jur de 11, cred, eram la Patrunsa, deasupra chiliilor, unde ne-am oprit cateva minute. Acolo am si intalnit primele branduse de anul acesta. Dar ramasesera inmarmurite in spuma de ninsoare din ultimele zile. Pe masura ce inaintam spre Casa de Piatra, eram intampinati de ghiocei din ce in ce mai multi. Galanthus nivalis.Gingasi, delicati si totusi, niste invingatori.
Imi era asa de dor de Albu'...cum de putine locuri imi e asa de dor...poate doar sa sed sus pe Vioreanu si sa privesc in zare simt un dor si mai mare. Din fericire, pana sus la cruce, pe Albu', aproape nici urma de gheata. Era un pic de zapada, dar deloc inghetata. Nici macar intarita de vantul care se auzea din ce in ce mai tare la fiecare pas facut.
Mi-era bine asa urcand cu vantul suierand deasupra. Imi placea sa-l ascult. Si nu e vorba de adrenalina.In niciun caz. Era ca si cum albul care se deschidea privirii pe masura ce urcam, peste care se ridica perdeaua de zapada spulberata, supradimensiona crestele din jur: si creasta principala, cu Vioreanu, pierdut in fuioarele gri de nor, si cea pe care paseam venind dinspre cruce si care ma ducea perpendicular pe creasta principala, si-n stanga, si-n dreapta. Peste Patrunsa si spinarile impadurite ale dealurilor de dincolo de ea, se lasa o negura ce invaluita treptat tot ce era jos. Deasupra cerul se arata pe-alocuri albastru, acolo unde norii se desirau in alunecarea lor catre Capatanii si Parang. Mergeam spre lumina....probabil si de acolo senzatia asta: jos negura din ce in ce mai adanca, iar sus, lumina.


Nu eram doar noi sus. Observasem inca de la Casa de Piatra ceva urme in zapada, dar nu prea-mi putea da seama daca era un singur om sau mai multi. Abia cand am ajuns sus, dincolo de crucea Albului, am zarit trei siluete pe Piatra.


Cum zapada era cimentata ne-am gandit ca riscul de alunecare e prea mare sa continuam pe creasta si am preferat sa ne indreptam spre Curmatura Builei. PR ne astepta chiar in capatul muchiei pe care veneam. PG pe care urcasem la inceput il lasasem demult in stanga.
Dupa ce am intrat printre brazi s-a facut o liniste in care parca-ti venea sa te asezi in zapada si sa stai....pur si simplu.Doar pasii nostri scartiau zapada. Atat. Deja cerul se limpezise si revarsa peste noi o lumina pe care albul zapezii si linistea din jur o intensificau, o faceau sa fie si mai clara.


Dupa o pauza de mai mult de un sfert de ora in pridvorul stanei, ne-am lasat spre Bolovanul Matusii si am continuat prin Dosul Builei.Ma asteptam sa depunem ceva efort pentru a face urme in zapada.Dar nu. Bocancii ni se afundau in zapada doar pana la glezne. In zapada proaspat ninsa. Sub aceasta, strat tare de zapada. La un moment dat mi-am dat seama ca ar fi cazul sa-mi pun coltarii. Nu ma asteptam sa fie nevoie de ei. Stiam ca in Dosul Builei se inoata in zapada, dar sambata nu era cazul...


Norii se sparsesera cu totul si ningea cu soare. Parea ca ninge cu fulgi de mica. Asa erau de stralucitori. Iar abruptul nordic al crestei era majestuos.Fara exagerare! Mintea mea refuza sa proceseze in cuvinte imaginea peretilor de stanca si a muchiilor peste care se revarsa zapada, care se incapatana sa mai stea inca un timp lipita de marginea abruptului. Buila arata exact ca-n reclama de la Kiss FM: zapada luase forma unor buze pline si usor bosumflate. Dar ceea ce-ti taia rasuflarea si ramaneai cu privirea pironita era Vanturarita (ma refer la varful de 1866m), vazuta din ultima mare poiana (numele poienilor le incurc...nu stiu care cum se cheama...).


Am ajuns pe la 6 in Poiana Comarnice. In continuare ar fi trebuit sa vina de la sine coborarea. Numai ca la un moment dat, nu am mai vazut marcajul.Poate ca era ingropat in zapada troienita si prinsa de trunchiurile copacilor, poate ca pur si simplu nu ni s-au oprit privirile pe el...M-am gandit de zeci de ori unde ar fi trebuit sa fie marcajul pe care nu l-am mai vazut. Mi-a fost teama ca daca ne ducem prea mult in dreapta intram pe albia paraului Comarnice, ale carui saritori le-am mai incercat intr-o vara...demult.Asa ca am facut stanga (prea mult stanga) si zarind de sus un alt parau, am inceput sa coboram pe acesta, care ne-a dus pe valea Cheii. Paraul fara nume, dar care acum e al nostru.


Evident ca primul lucru, dupa ce am ajuns acasa duminica, a fost sa mai uit pe harta, sa iau aminte la cate culmi sunt de la Comarnice in jos si pe unde vine marcajul.


Deja incepea sa se intunece cand ne-am dat seama ca nu mai vedem marcajul si nu m-au tinut nervii sa ma intorc la ultimul marcaj. Desi m-as fi intors pe propriile urme. Am preferat varianta coborarii pe acel parau probabil pentru ca m-am gandit ca ne va scoate undeva. Cel putin acum cunoastem zona mai sus de Cheia si dincolo de drum. In alte conditii nu stiu daca as fi ajuns vreodata pe acolo.


Primele care ne-au simtit venind au fost, bineinteles, Molda si Mandra. Le-am strigat pe nume, iar pe Mandra am chemat-o la mine si de aceea, neauzindu-le latrand, John&Co s-au trezit cu noi intrand pe usa bucatariei. Imi trimisesera si mesaj pe telefon, dar de unde semnal?! Locul in care ne-am trezit fara marcaj era in afara ariei....


Dupa trecerea-n revista si o ciorba calda (si uitata un pic prea mult pe plita) de fasole cu afumatura, ne-am asezat la povesti. Nu am mai ras asa de mult de cand am fost ultima data tot la Cheia. Cat ai clipi s-a si facut ora 1.


A doua zi, ne-am dat jos din pat pe la 8 jumate'. Dupa ce-am mancat de vreo doua ori (la pranz, tocanita marca John si friptura la gratar supravegheata atent de Titel), am pornit iar la drum.De data asta pe poteca-n sus, spre tunel. Fara John. Trebuia sa le fie gazda si ultimilor sositi la cabana, lui Bebe Branici si unor pitesteni, pe care doar i-am zarit sus pe Stogsoare indreptandu-se catre Scocul Ursului. La tunel ne-am motorizat (am incaput toti in masina lui Titel, chiar si Tori, un ciobanesc mioritic, pe care Molda l-a ignorat). La intersectie am schimbat masina lui Titel cu Antaresul si cam asta a fost.
!!! Uitasem sa spun: dincolo de apa, chiar in zona in care se traverseaza peste aglomerarea de trunchiuri, malul Cheii e alb de ghiocei....puzderie!!! Si apoi se tot intind de-a lungul potecii pana aproape de drum. Aceiasi Galanthus nivalis.


Sper sa fi invatat sa fiu cat pot de atenta, indiferent cu cine merg si sa-mi iau fluierul de fiecare data. Cand ma gandesc ca am un fluier de la un coleg, fost politist rutier, si l-am lasat acasa!!!



duminică, 15 martie 2009

Ghiocei si cer albastru deasupra Coziei

Indiferent de forma in care sunteti si chiar daca aveti si copii (de fapt, cu atat mai bine daca ii aveti), ma gandesc ca daca in fiecare an va propuneti sa veniti pe aici la mijloc de martie, va veti simti bine si ca urmare a efortului fizic (doar mediu sau nici macar), dar mai ales datorita bucuriei pe care ati trai-o la vederea gingaselor flori de primavara (viorele, cocarai, ghiocei...).

Ziua de azi a inceput tot cu un telefon: "Ce faci? Dormeai?...M-am trezit, dar sunt inca in pat..pentru ce sa ma ridic daca nu plecam niciunde?!....Pai hai sa mergem si azi". Dupa o juma' de ceas ieseam pe usa...In gara, primul aparut a fost Madalin. Nu a mai rezistat sa stea inca o zi in oras. I-a ajuns ieri "zumzaitul" de motoare ambalate printre blocuri. A fost cu atat mai rau pentru el cand stia ca noi suntem plecati in Cheile Costestilor, la ghiocei.

Abia in gara ne-am hotarat unde sa mergem.Ideea initiala era sa urcam in stancariile Calinestilor, dar lui Florin, care nu mai urcase din decembrie in Cozia ii era cam dor...
Am inceput urcarea din Pausa, chiar din spatele bisericii din sat. Marcaj: BA.
Am tot urcat prin padurea, acum rara, fiind desfrunzita, mai mult cu ochii atintiti pe inzapezitul Naratz (unde deja ma gandesc sa ajung din nou in iulie, la flori de colt). Urcusul e cat de cat sustinut pana aproape de Lacul Porcului. Lacul Porcului este o cabanuta a Ocolului Silvic Calimanesti (de fapt, ne gandim noi ca ar fi un post de observatie a mistretilor care vin si se scalda in apropiere). Foarte in apropiere! Azi nu era nimeni pe acolo.Urme ale mistretilor sunt peste tot in coltul asta de Cozia. Ca ei sunt foarte harnici si pleaca mereu la arat...Glumesc. Stiu ca doar isi cauta hrana. Ne-am rasfatat un pic la soare pe terasa de la cabanuta, ne-am calorizat un pic si am plecat din nou la drum. Spre poiana La Melita sau la Troita. Intersectie a trei marcaje: BA, pe care veneam noi, BG, care vine de la Arutela si BR care urca de la M. Turnu.

Am intalnit primele flori imediat inainte de stanca aceea mare, aflata pe partea stanga a drumului ce duce la Stanisoara: viorele si cocarai.
Asa de mult si-au dorit sa vada lumina ca au strapuns frunzele si tot au iesit. Delicate, gingase si asa de fragile...
Iti venea sa le mangai pe fiecare-n parte. Pana in poiana din spatele manastirii am mai zarit din loc in loc viorele....cate una sau manunchiuri.
Nu am mai intrat in poiana, ci ne-am indreptat direct spre cascada. Primul ghiocel intalnit era chiar in mijlocul drumului, pana in stanca pe care se mai catara lumea, chiar la intrarea spre cascada. Cum baietii au trecut fara sa-l vada, iar eu nu stiu cum de l-am vazut, m-am gandit sa evit sa fie calcat in picioare de trecatori si am adunat cateva pietre cu care am ridicat un mic cerc in jurul lui. Doar a fost primul ghiocel intalnit azi!! Merita! Apoi au inceput sa apara: cand puzderie pe cate o coasta, la radacina unui fag, cand un buchetel de doi-trei, cand cate unul singur, iesind curajos chiar si din firidele stancilor si pietrelor printre care se urca spre cascada. Pana un pic mai sus de cascada, drumul nostru de azi a fost presarat de ghiocei...Ieri, in Cheile Costestilor, cei mai multi ghiocei aveau cupa plina si rotunda.Cei de azi, din Cozia, aveau cupa formata din trei petale. Se cheama ceva cu...nivalis nu stiu cum... acestia din urma.Florin Stoican cunoaste precis denumirile lor, cel putin acelea stiintifice.Din cate-mi amintesc, pe site-ul PNBV chiar am gasit fotografii in care apar ambele varietati de ghiocei, evident cu denumiri cu tot.
De la cascada ne-am indreptat spre Poiana Zanelor - asa cum o stim noi.
Am abordat varianta pe stanca, dar e bine de stiut ca exista si varianta ocolitoare pentru cei pe care nu-i furnica nicicum degetele, dar vor sa urce pe aici pana la cabana, sau sunt si copii in grup.
In poiana ne-am intins la soare, asteptandu-l pe Mircea Lera, care a preferat varianta ocolitoare, avandu-l impreuna cu el pe cel mic, pe Danut. Am auzit si de alte variante de Zane: de acolo de unde ne aflam, vedeam, in stanga - cum priveam spre Fruntea Oii, doua stanci mari, despartite de o mica sa. Si acelora li se mai spune tot Zane. La coborare, nu ne-am mai intors la cascada, ci am continuat muchia dincolo de saua de la baza stancii, care ne-a lasat chiar in marginea poienii din spatele manastirii, dupa ce ne-am mai jucat un picut pe inca o stanca spre capatul culmii, de unde priveam de sus toata manastirea si de unde Florin a fotografiat Poiana Zanelor, aceea de unde tocmai coborasem (fotografia din stanga). In fotografia din dreapta sunt cele doua zane. S-ar putea ca mica sa dintre ele sa fie tot o Poiana a Zanelor...
Chiar daca Mircea venise cu masina pana la Stanisoara, noi am preferat sa luam la picior drumul forestier pana la cabana Valea Marului. Azi chiar erau ceva oameni la Valea Marului. Sarbatoreau pe cineva. Abia aici ne-am motorizat si am pornit-o la vale.

O tura in Cozia la mijloc de martie va poate aduce multa bucurie. Si un bun prilej sa va aduceti copiii in munte.

sâmbătă, 14 martie 2009

Bilantul zilei: o veverita, muuuulti ghiocei si doua caprioare...dar si vanatori

Sa mergem la ghiocei azi a fost ideea lui Adi. Numai ca Adi ar fi fost liber de sarcinile de serviciu dupa plecarea microbuzului care ne duce dimineata la Bistrita. Asa ca am plecat in formula de 2: doar eu si Florin. In Cheile Costestilor. Pana dincolo de cantonul silvic Prislop, acolo unde apare primul marcaj PG ce urca pana in Curmatura Builei. Ne-am intors prin Cheile Bistritei, unde am intrat si in pestera Ursilor un pic si in Pestera Liliecilor.
Cam asta a fost traseul pe unde ne-au purtat pasii.
Ziua a inceput cu un mesaj pe telefon la ora 6. A urmat ora 7 cand ne-am "imbarcat" in microbuzul care ne-a lasat la poarta Manastirii Bistrita.
Am trecut prin livezi imbatrinite si innegrite pana in Pietreni, unde am intrat pe drumul forestier marcat cu TG, care ne-a urcat spre ghiocei. Alternativa ar fi fost traseul BA, care pleaca la un minut de mers pe drumul spre cheile Bistritei, dupa traversarea pe puntea de metal ce trece peste apele Bistritei.
Primii ghiocei i-am zarit in zona izvorului captat, aflat pe partea dreapta a drumului, inainte de podul betonat pe sub care curge paraul Costesti. Sa tot fi fost doua ceasuri de cand porniseram.
Cum am trecut podul, chiar in dreptul primei pepiniere de pe partea dreapta a drumului, am si iesit din drum, punand cu mare grija piciorul pe iarba ingalbenita, dar mustind de apa: nu voiam sa-i zobim, nu voiam sa stricam nimic. Erau prea frumosi: si deschisi la maxim, si cat pe-aci sa-si deschida cupa, si rusinosi si timizi, privind in pamant, si zambind larg soarelui, si chiar si cupe gemene pe acelasi fir de tulpina...
De aici pana in poiana de unde ne-am intors, ochii ne-au tot jucat cand pe dreapta, cand pe stanga drumului.Parca eram la un meci de tenis sau ping-pong. Dincolo de ultimul petec de zapada din zona, cumva in spatele padurii de brazi mari, ce strajuiesc drumul si de-o parte si de alta, am zarit cei mai frumosi si mai maaari ghiocei ai zilei. Dar pana la ei (unde ni s-au si afundat bocancii pe jumatate in ochiurile de apa din pamantul moale), traversand peticul de zapada, ne-au oprit din drum cei care sparsesera crusta de zapada si iesisera in lumina...gratiosi, cu tinuta si delicati....inca nedeschisi...
Bucuria intalnirii cu ghioceii (vii!!!) a fost mare, dar ne asteptam sa ne fie asa printre ghiocei.Si ne asteptam sa-i gasim.Infloriti.Nu a fost o surpriza. De fapt, stiam. Ca doar in urma cu doua zile, imi scria Florin Stoican, intr-un mail, ca e plin de flori in cheile Costestilor.
In schimb, bucuriile neasteptate ne-au lasat fara grai. Prima surpriza a fost cand am zarit in marginea drumului, in Pietreni, o veverita, care a traversat foarte vioaie asfaltul, neasteptandu-l pe Florin sa o faca fotomodel. Surpriza surprizelor, bucuria bucuriilor a fost cand, la cateva minute dupa cantonul Prislop am zarit doua caprioare. De fapt, am fost salutati, as putea zice, de doua caprioare.Cum s-a intamplat: in prima faza dupa ce ne-au zarit (cred ca nu vorbeam niciunul cand ne-au vazut), au dat sa tasneasca, dar s-au oprit. Si s-au intors spre noi. Cea dinapoi a facut cativa pasi spre noi si apoi a stat si ne-a privit. Ba chiar ne-a salutat in felul ei (mie asa imi place sa cred). A fost prima data cand am auzit o caprioara. Dar sunetele acelea (ca au fost vreo trei-patru reprize) aveau ceva sfasietor, trist. Cel putin asta a fost efectul asupra mea. Poate ca stiau ele ceva...la cateva minute, au trecut la un pic de interval una de alta, doua masini...Ghici ce? Noi am presupus ca erau vanatori. Braconieri sau cu permis...whatever...din placere ucid...in niciun caz nu e vorba de hrana fara de care nu ar supravietui....