"In munti am invatat ce-i vesnicia/Si de la munti am preluat rabdarea" (Dan Sarbu, Kogayon) Numai de acolo, de sus, se vad toate caile (Zicea asta intr-un film...se intamplau treburile undeva, prin Anzi (cica)...si mi-a placut si-am scris-o aici.)



vineri, 30 octombrie 2009

Fiecare cu damblaua lui...sau diferenta dintre a placea si a avea nevoie

Imi plac multe locuri. Mai ales ca sunt, de felul meu, foarte curioasa si vreau sa descopar mereu ceva. Dar mi se face un dor nebun doar de un singur loc: de Buila. Desi imi plac multe locuri (ca sa ma refer doar la ce avem pe-aici, prin zona), se naste ciclic (ca orice nevoie) doar nevoia de a fi acolo. Clasica diferenta dintre dorinta si nevoie. La mine e mai mult decat evidenta: asa e si cu oamenii...sunt oameni care-mi plac, dar a caror lipsa o simt mai mult sau mai putin si sunt oameni care-mi plac mai mult sau mai putin, dar a caror lipsa o simt poate prea acut uneori...Buila pare sa fie exceptia: imi si place muult si am si o mare nevoie (daca nu chiar dependenta) sa fiu acolo cand si cand.
Asa ca ne-am intors. In Buila. In weekend-ul trecut. Pe accuweather era cam confuzanta prognoza, dar noi am plecat fie ce-o fi...
Sambata dimineata am pornit la drum. Si cu oameni vechi (de la inceputurile mele....acuma deja din familie) si cu newcomeri. Toti ne asiguraseram libera si ziua de luni in speranta ca vremea va fi senina trei zile. Eram cu atat mai recunoscatori pentru cerul de clestar de sambata pentru ca, desi speram ca vremea sa tina, ne asteptam la oarece schimbare.. Tocmai de asta am si urcat pe Albu', care tasnea ca un piept de piatra spre albastrul fara pata, dar de data asta pe marcaj, nu spre cruce. Si stiti ce? Am urcat din marcaj in marcaj. Pentru prima data. Eram chiar curioasa daca se poate urmari marcajul fara sa-l pierzi din ochi: si bineinteles ca se poate. Am incercat sa fac abstractie ca stiu unde trebuie sa ajungem si cautam cu privirea PG ca sa ma las condusa numai de marcaj. Pana ce traversezi muchia ce duce la cruce se poate. Dupa aceea e clar ca trebuie sa traversezi caldarea si e clar conturata si fereastra unde trebuie sa ajungi. Din locul unde incepi traversarea caldarii priveam de jos spre crucea rosie conturata pe cer si nu-mi puteam desprinde deloc privirea...ma simteam mica...mica in lumea aia de piatra...da' imi placea sa mai simt asa. Peretii prabusiti de dincolo de valea Bulzului erau si ei aproape ca la fel de imbietori pentru privire, fiind colorati in toate culorile focului...limbi de foc revarstate spre vale.
A doua zi: ceata ce ti se lipea de haine si lasa aschii de promoroaca.Ne-am invartit noi pana dupa ora 12...mai un ceai, mai o supa si pana la urma am decis sa o luam prin Dos...baietii oricum de fiecare data au fost numai pe sus, pe creasta. Era timpul sa cunoasca si poteca de-aici. In mai putin de-o ora de cand am plecat din Curmatura am inceput sa vedem albastru: norul s-a spart pret cam de vreo ora-o ora si ceva...doua... cam cat ne-a luat sa ajungem pana in Comarnice si sa avem sub ochi tot abruptul nordic...ooff si Alin asta care nici macar nu s-a gandit sa-si ia aparatul!!! La ce si-a mai luat Nikon?? In fine... ajungem si la Cheia, unde John m-a si certat ca lui nu i-am spus de tura asta..ar fi venit si el cu noi. Asta e! Ramane pe altadata. Sa speram ca urmatoarea tura va fi de sambata pana duminica seara sub un cer senin-senin. Si vom tine creasta pana in Oale. Seara am ramas la cabana doar noi si nea Fane. John si George au coborat in oras. Luni incepea o noua saptamana de munci. Pentru noi ziua de luni insemna sa purcedem spre valea Cheii prin Brana Caprelor. Nici nu apucam sa intram in chei ca unul din noi a zarit "ceva" pe un colt de stanca din Stogsoare: "-E om? -Cum sa fie om? Ce va veni? Cine sa fie acolo decat o capra? -Pai uite ce seamana cu un om care sta in picioare si se uita la noi? -Si? Ce daca seamana? Sta intoarsa cu spatele de-aia nu va dati seama ca e o capra"...Si cand a tasnit de pe stanca nu a mai fost indoiala!
Fiecare din cele trei zile a ramas cu cate un tablou in mintea mea (as fi vrut sa poata fi vazute in imagini suprinse cu aparatul foto, dar...): sambata, muchia argintata ce urca spre crucea Albului, duminica, cateva varfuri adunate in acelasi tablou, creionate pe cerul albastru, vazute de jooos, de pe poteca din Dos, chiar la intrarea in traversarea unuia din ultimele valceluri dinaintea poienii Comarnice (unul din acelea cu paraias...parca...de fapt, cam toate au cate-un fagas de apa curgatoare), luni, iuresul de culori in care se imbraca toamna de toamna copacii atarnati de Stogsoare, asa cum ii vedeam noi de pe Brana. Si marele premiu (tot de duminica...ca tot a inteles Nico sa vina cu masina pana la tunel, in loc sa se fi oprit la Podu' Rosu si, prin urmare, am luat-o la picior pana aproape de Iezer, de unde ne-a cules la intoarcere): o infinita imbratisare calda, deci galbena, de la bunica-natura, care a cusut goblene minunate pe valea Cheii (ca in fiecare toamna). E un loc, pe drumul din valea Cheii, unde coroanele copacilor se unesc si tot ce vezi e un galben cald si luminos oricat ar fi cerul de gri. Mi-am amintit de versurile pe care Dani a pus note foarte potrivite:...aripi desfasurate....si poate pasii nostri inca ii mai dor....ei trec in frunze, flori si mai departe....Asta la primavara.

joi, 15 octombrie 2009

Fotografiile lui Nicu din turicica pana sub Stevioara si inapoi

Ceva fotografii din sambata trecuta gasim in pagina de picasa a lui Nicu. Noroc ca a avut cu el si obiectivul pentru macro si a reusit cateva fotografii foarte frumoase. A si avut "obiectul muncii": ploaia de peste noapte a lasat petalele de margarete incarcate cu bobite de apa de pareau brodate asa cum aratau, iar trandafirii ingrijiti de oamenii de la Pahomie te lasau fara cuvinte. Unii dintre ei miroaseau innebunitor! Dar asta nu se simte-n poze. Trebuie sa va duceti acolo...
http://picasaweb.google.com/nicuristea/Pahomnie#

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Locurile de care mi-e cel mai dor

Niciodata nu am prins senin-senin in Buila cand am trecut peste toate scocurile sau valcelurile dintre cele doua varfuri V (Vioreanu si Vanturarita) si apoi fie am continuat pana in Oale, fie ne-am lasat spre Poiana Comarnice direct din poienita in care se ajunge dupa traversarea grohotisului aflat la baza abruptului...Niciodatata nu am fost pana acum toamna. Am fost in miez de vara, la trecerea dintre iarna si primavara, cu zapada chiar din plin, dar toamna, in octombrie, cand zice-se sunt mari sanse de senin si cea mai blanda lumina, nu. Si sunt locurile dupa care tanjesc din chiar prima secunda cand pun piciorul in cabana sau pe drumul forestier, oricare din ele. De fapt, e singurul loc de care mi se face un mare dor. Sa fie doar asta explicatia? Ca mi-a intrat in cap ideea ca trebuie sa revin...poate data viitoare va fi senin-senin, cerul albastru-albastru, aerul stralucitor? Sau poate ca tocmai linistea cea mai profunda de ma cuprinde asa un soi de spaima, asternuta peste cele mai tainice locuri prin care am umblat vreodata ma tot cheama. Voi sti (sau poate ca nu) altadata pentru ca azi nici macar nu am ajuns pana in Stevioara. Ne-am oprit la stana de sub Saua Stevioara, am mancat si ne-am intors. Am urcat dinspre Pahomie (marcaj PA). Urcarea pana la stana ne-a luat cam o ora. Mers pe ritmul nostru (adica Mihaela, Vio, Nicu si cu mine...bineinteles). Ce-as mai fi stat pe prispa stanei ascultand ploaia si privind ceata (de fapt, norul) care se lasa tot mai dens peste fagii de dincolo de pajistea de stevie si urzici!!! Aerul era placut, in ciuda ploii, si cred ca as mai fi putut sta chiar cateva ceasuri acolo. Mai ales daca as fi avut si ceva de citit (adica Padurea Norvegiana, care chiar m-a prins...imi place muult cum scrie Haruki Murakami asta). Ce frumos ar fi fost sa avem un hamac (si un sac de dormit) pe care sa-l agatam de stalpii prispei! Ne-am multumit doar cu conversatia de-a-n picioarele timp de cateva minute, dupa ce-am mancat, ne-am strans ce scosesem din rucsaci si inapoi. Jos, la schit nu ploua. Cred ca nici nu a plouat in intervalul de timp cat am fost noi sus.

Poate data viitoare va fi senin. Oare voi putea sa ma gandesc la vreo tura in alta parte(pe aici, pe la noi, pe acasa) pana nu se nimereste sa fie macar un timp fara ploaie ca sa pot reveni sus, printre stanci si jnepeni, la capat de valcel, deasupra dealurilor ce se insira pana la Olt?