"In munti am invatat ce-i vesnicia/Si de la munti am preluat rabdarea" (Dan Sarbu, Kogayon) Numai de acolo, de sus, se vad toate caile (Zicea asta intr-un film...se intamplau treburile undeva, prin Anzi (cica)...si mi-a placut si-am scris-o aici.)



luni, 27 aprilie 2009

In cateva imagini - Cozia, la final de aprilie 2009

Voi posta un mic-mic film cu doar cateva fotografii (una este a lui Cristi) din tura de sambata, 25 aprilie, in Cozia. Sunt acele fotografii de care eu am fost un picut multumita (recunosc dupa ce am facut ceva crop-uri si m-am jucat olecuta si la contrast).

De altfel, chiar uitasem sa scriu despre gentienele pe care le-am intalnit deasupra cascadei, pana in saua unde incepe marcajul ce urca spre Coltii Foarfecii (de fapt, se opreste in Saua Doctorului si continua cu acel punct rosu cu care este marcata si poteca ce pleaca din poiana aflata in spatele manastirii Stanisoara si ne duce la cascada Urzicii). A fost singurul loc in care le-am vazut.

Am asezat fotografiile in ordine cronologica. Am reusit sa redau cat de cat si gentienele si una din cele doua lalele pestrite si cascada din inima padurii. Oricum nici o imagine nu poate reda ceea ce simtim (cel putin ce simt eu) in lumea de piatra, copaci, paraie, flori, pasari si cer. Si nu numai. Atata tot ca noi...mai o vorba...mai o gluma...si nu prea intalnim alte vietati ale muntelui.
Rostul acestor imagini este sa insemne doar o portita spre aceasta lume.

video

duminică, 26 aprilie 2009

Flori, flori si iar flori!!! In Cozia!

Iedera alba (daphne blagayana) de anul acesta este motivul principal pentru care m-ar fi macinat niste suparari daca as fi ratat tura de aprilie in Cozia, anul acesta.
Initial, ma gandeam sa fie pe banda albastra, pe la cabluri, dar Vio, care mi-a facut o frumooaasa surpriza cu telefonul lui, a venit cu ideea traseului pe Coltii Foarfecii. Si am facut intocmai. Pana cand si doamna Ani, sotia cabanierului, mi-a spus ca nu se mira deloc ca am venit pe Colti. Dimpotriva, s-ar fi mirat sa alegem alt traseu....

Poate voi mai posta ceva fotografii si din cele facute de mine, daca voi avea ce. Eu sunt deocamdata invatacel...cam ratutit...Pana una-alta, una-doua din fotografiile lui Cristi...

A fost ziua surprizelor ziua de sambata. Ma gandeam ca ne va prinde ploaia, la ce furtuna se anunta pe accuweather si nu numai...Cand colo, un cer senin si de-un albastru intens deasupra noastra in tot timpul cat a tinut urcarea....La coborare, doar cand si cand, in momentele in care se risipeau norii. In spatele nostru, probabil ca ploua in averse...
Dar surpriza surprizelor, bucuria bucuriilor, fericirea fericirilor zilei de sambata a fost ca am gasit inflorite-inflorite, adica deschise complet doua LALELE PESTRITE!!!
A fost o premiera pentru mine. In cei patru ani, de cand m-am intors in oras, cu toate ca am urcat in fiecare primavara cel putin intr-o tura pe luna, nu doar in concedii si de sarbatori ca-n anii dinainte, nu mi-a fost dat sa le vad. Doamne, cat sunt de frumoase!!! Si cand stiam ce va urma: parfumul imbatator al iederei albe si delicatetea si gingasia buchetelelor cerate...
Si pe deasupra bradusele inca erau inflorite!!!
Si nici macar un strop de ploaie nu ne-a udat!!! A inceput sa ploua abia cand eram inapoi in Caciulata, deja in masina. Ce mai! Doamne-Doamne ne iubeste.

Cred ca incep sa inteleg cum de se cheama Poiana Zanelor locul in care cele doua lalele pestrite se inaltau dintre puzderia de irisi inca neinfloriti, de altfel cei mai multi nici macar imbobociti. Deja stiu ce voi face peste doua saptamani.

Poate sa fie doar impresia mea, desi imi amintesc ca era impartasita si de unul dintre cei mai pretiosi prieteni ai mei, care nici macar nu e valcean, ci pitestean, dar lumina si verdele crud al padurilor Coziei sunt o experienta unica. Si mai ales pe Coltii Foarfecii, urcand pe albia paraiasului care a strapuns stanca, si-a despletit apele si s-a aruncat in gol. Asa a aparut cascada Urzica sau cascada Gardului, cum i se mai spune. Mult in sus, chiar inainte ca marcajul sa paraseasca paraiasul si sa coteasca spre stanga, firul sau se mai arunca intr-o cascada, mai mica insa - ca si cum ar fi una asa...de exercitiu. Chiar daca e mai putin inalta decat cea de mai jos, fiind mai tainica si cuibarita in padure iti creeaza o senzatie ca si cum ai trai-un basm si ai fi plecat intr-o calatorie initiatica. Deh! Pe vremea noastra astea erau filmele pentru copii...Harap Alb...Maria Mirabela...

Primele buchetele de iedera alba ne-au rasarit in cale inainte de Saua Doctorului, dar erau deja duse si fara parfum. Mi s-a cam strans un pic inima, desi inca aveam speranta. Si dupa cum bine spune o vorba ca speranta moare ultima, am gasit la scurt timp si buchetele care abia ce-si deschisesera floricelele.
Cele mai multe erau pe varf, de unde am si coborat direct in Turneanu.
La coborare ne tot opream sa mai inspiram inca o data parfumul, gandindu-ne ca poate sunt ultimele buchetele, pana ceva mai jos de locul unde se desprinde traseul de Varatica, care coteste spre dreapta.
Pe masura ce coboram, drumul nostru era presarat de din ce in ce mai multe petice de florile pastelui. Albe. Galbene doar la locul vechii stane La urzici. Stana nu mai e. Dar urzicile da.
De acolo noi am continuat pe culme, nu ne-am lasat pe coasta in jos. Am urmat TR. Aici multe flori de ciubotica cucului. Si multe-multe altele, dar ale caror nume nu le cunosc. Galbene si albe, dar cele mai multe galbene. Unele foarte frumoase (ma rog, pe mine m-au incantat), care seamana cu margaretele numai ca sunt galbene. In apropierea unuia din punctele de belvedere de pe Turneanu, inca un palc de irisi, dar tot neinfloriti, ca doar timpul lor e in luna mai.
Ne-am incheiat ziua trecand pe sub bolta verde a frunzisului, care e una din placerile coborarii pe Turneanu.
Cred ca era cam 6 ceasul cand plecam de la Turnu.

La buna si grabnica revedere, Cozie draga si plina de surprize!

sâmbătă, 4 aprilie 2009

La deditei, in Coltii Doabrelor

Fotografiile inserate in text sunt ale lui Radu, care la cei 15-16 ani ai sai are deja ochi buni pentru fotografii.
Si o sugestie: daca faceti click pe poza, vedeti de aproape. Apoi dati back, nu inchideti fotografia.


Fotografii din tura aceasta, veti gasi si pe site-ul lui Florin (doar faceti click pe link-ul de alaturi). Cat despre ale mele, sunt sub semnul intrebarii. In tot cazul, voi insera in text, daca voi avea ce.

De data aceasta, am plecat la drum cu Doina si Florin (Popescu). Ii spusesem lui Florin in urma cu ceva vreme despre deditei si cred ca a devenit curios in legatura cu dediteii, despre care i-am vorbit asa cum vorbesc eu atunci cand imi place foarte mult ceva. In plus, copiii mei de la Brezoi m-au intrebat de tura asta de cum s-a incalzit vremea, iar vineri seara Radu nici macar nu a intrebat DACA venim, ci la ce ora ne intalnim...
Uite asa am pornit din oras sambata dimineata, la ora 8 si 20. Peste o ora am ajuns in Brezoi. Copiii ne asteptau: Radu, Andrei si 3 fete, Andreea, Amalia si Roxana (venite in premiera....ma intreb daca nu cumva este si ultima oara...).
Am traversat Lotrul si dupa cateva minute am facut dreapta, pe firul Doabrei, pana in poiana aflata sub Melcii Doabrei, apoi am virat la stanga, urcand pe una din culmi, indreptandu-ne spre releu. Acolo, ne-am asezat un pic. Era si timpul pentru o pauza. Mai departe, am tinut linia muchiei pana in poienita anuntata, ca si anul trecut, de primii treirai intalniti: cu sase petale, cu opt petale, dar nu cu zece...Uitasem de primele flori rasarite-n calea noastra: tamaiioarele ce strajuiau malurile Doabrei, chiar jos, in vale.
O data cu primii treirai am gasit si floricele de ciubotica cucului (primula veris), foarte, foarte frumoase!!!Pe masura ce inaintam pe spinarea impadurita, incepeam sa vedem, printre ramurile inca neinfrunzite, catre stanga Naratul, iar in fata, probabil Fratosteanu sau, in tot cazul, ceva din culmea Latoritei, Capatanii (cred ca zona Zmeuratului) si.....dincolo de dealurile intrepatrunse, inaltandu-se deasupra vailor, Vanturarita (varful de 1866m). L-am lasat pe Florin sa fotografieze cu jucaria mea cea noua Vanturarita si, mai tarziu, Robu. Ramane sa vad rezultatul...Coltii Doabrelor ofera un unghi din care se vede una din cele mai frumoase imagini ale Vanturaritei. Parerea mea. Una foarte frumoasa prilejuieste si Ragla, iar cea mai frumoasa, Dosul Builei, din ultima poiana, ducandu-te spre Comarnice.
Iar, in dreapta: stancile Doabrelor dezvaluindu-si formele modelate de apa, pe vremea cand se inaltau din mare sau chiar se aflau sub nivelul marii.

Zicea, la un moment dat, Stefan de un traseu de trofeu. Se poate face un circuit care sa ofere privirii pe tot parcursul traseului spectacolul stancilor care seamana cu orice. E o idee...atata tot ca va trebui sa gasim o varianta de coborare cat mai blanda. Cam peste tot pantele sunt abrupte. Si sunt atat de multe paraiase, ale caror vai se pot dovedi tricky...Dar daca an dupa an coboram prin alta parte, in cativa ani cred ca vom avea cat de cat o idee completa despre culmile si vaile Doabrelor...

Dupa ce ne-am asezat la o vorba-doua in poienita (deja oamenii se acomodasera unii cu altii), am carmit dreapta si am coborat panta accentuata, le-am spus fetelor sa ne astepte in mica sa in care ne-a dus coborarea, iar noi am urcat pe "motzatzaul" (vorba lui Gabi), pe care abia ghicita poteca il ocoleste pentru ca e vertical pe fata cealalta, iar eu, Andrei si Florin l-am urmat pe Radu, care deja o luase in sus si ne chema sa vedem primii deditei (pulsatila montana). Vestea mare era ca inflorisera. Ne tot gandiseram ca, din cauza ploilor si a vremii ceva mai reci din ultimele zile, nu-i vom gasi infloriti. Dar sunt infloriti. Azi! Poate ca si saptamana viitoare, dar nu stiu daca la fel de multi...
Am coborat din locul unde Radu vazuse primii deditei si ne-am indreptat pasii spre coasta unde acum deja stiam ca vom gasi. Si am gasit!!!!!!!!! Multi si frumosi: si singuri si manunchiuri si larg deschisi, inaltati catre cer sau privind timid pamantul, si abia imbobociti!!!Doar dupa ce ne-am rasfatat cat de cat simturile, ne-am permis sa ne asezam la masa. In acelasi loc ca si anul trecut, sub soarele cald, de parca am fi venit la plaja.
Si in coborare am mai gasit, pe ici pe colo.
Evident ca nu am mai nimerit coborarea de anul trecut, desi am inceput sa coboram prin acelasi loc. De sosit...am sosit cu bine jos, pana la urma, si chiar mai repede. E foarte spectaculoasa valea paraiasului in care am ajuns la un moment dat si pe care ne-am continuat coborarea, dar are si vreo doua locuri, in care firul de apa se strecoara printr-un culoar ingust, iar apa cade in plan inclinat prin cate-un jgheb sapat in stanca. Chiar in locul in care am intalnit paraiasul am dat si de macrisul (sau trifoiul) iepurelui. Inflorit!!! (Daaa, imi plac mult, mult delicatele floricele albe ce iau forma unor cupe mici, mici.) De servit ne-am servit ceva mai la vale, de fapt, chiar jos in poiana de inceput si de sfarsit, unde am mai gasit inca un manunchi. Ce bine mi-a prins macrisul iepurelui anul trecut in Postavaru, la trofeul CPNT-ului, cand imi era asa de rau...Si m-am tot uitat cu atentie, de jur-imprejur pana am gasit. Din fericire, am gasit!
Ce mai era pe sus? Aaa, da: brebenei. Multi.

La 4 si 20 eram deja in Brezoi, spre terasa unde sa ne impartasim impresiile de final.

Ultimul autobuz, in zilele de weekend, pleaca la 5 din Brezoi.

Desi era cald in autobuz si m-as fi asteptat sa ma ia somnul, nu s-a intamplat deloc asta. Chiar nu ne simteam obositi. Am tot pus la cale ture viitoare.Daca tot vine caldura vom avea nevoie sa plecam din oras pe intregul weekend.