"In munti am invatat ce-i vesnicia/Si de la munti am preluat rabdarea" (Dan Sarbu, Kogayon) Numai de acolo, de sus, se vad toate caile (Zicea asta intr-un film...se intamplau treburile undeva, prin Anzi (cica)...si mi-a placut si-am scris-o aici.)



luni, 23 martie 2009

Din nou cu Adi si Cristina in Buila

Cateva fotografii din aceasta tura, se gasesc la Adi pe site (click pe link-ul de alaturi).
Nu stiu care e lectia de invatat dupa tura din weekend-ul ce tocmai s-a scurs, petrecut in Buila. Cred ca, in primul rand, as avea de invatat sa trancanesc mai putin si sa fiu mai atenta la traseu, iar atunci cand merg cu oameni care stiu locurile sau stiu sa se orienteze sa nu-i urmez pur si simplu, fara sa iau aminte la ce si cum. Stiu ca fac asta, mai ales in ultima parte de traseu, adica in coborare si mai ales cand am alaturi oameni in care chiar am incredere.
Plecarea in Buila se petrecu oarecum din scurt, adica abia joi seara m-am gandit la asta, intorcandu-ma de la Bucuresti, pe la Dedulesti, unde am vazut-o nespus de frumoasa, asa cum era conturata pe cerul serii. Recunosc...stiam ca Adi era decis pentru o tura in Buila, dar nu stiu daca ar mai fi plecat in caz ca eu nu intrebam.
Am plecat la drum sambata dimineata la 7, in formula de 3. Pe la 8 autobuzul era deja in Barbatesti. Nu mai stiu cat era ceasul cand am coborat din autobuz si ne-am indreptat spre iesirea din sat.Cert este ca am facut putin peste o ora pana la troita de unde pornesc marcajele de CR si CA. De data asta, am urmat CR si ne-am indreptat spre Patrunsa, cu gandul de a urca pe Albu' pe marcaj PG. In jur de 11, cred, eram la Patrunsa, deasupra chiliilor, unde ne-am oprit cateva minute. Acolo am si intalnit primele branduse de anul acesta. Dar ramasesera inmarmurite in spuma de ninsoare din ultimele zile. Pe masura ce inaintam spre Casa de Piatra, eram intampinati de ghiocei din ce in ce mai multi. Galanthus nivalis.Gingasi, delicati si totusi, niste invingatori.
Imi era asa de dor de Albu'...cum de putine locuri imi e asa de dor...poate doar sa sed sus pe Vioreanu si sa privesc in zare simt un dor si mai mare. Din fericire, pana sus la cruce, pe Albu', aproape nici urma de gheata. Era un pic de zapada, dar deloc inghetata. Nici macar intarita de vantul care se auzea din ce in ce mai tare la fiecare pas facut.
Mi-era bine asa urcand cu vantul suierand deasupra. Imi placea sa-l ascult. Si nu e vorba de adrenalina.In niciun caz. Era ca si cum albul care se deschidea privirii pe masura ce urcam, peste care se ridica perdeaua de zapada spulberata, supradimensiona crestele din jur: si creasta principala, cu Vioreanu, pierdut in fuioarele gri de nor, si cea pe care paseam venind dinspre cruce si care ma ducea perpendicular pe creasta principala, si-n stanga, si-n dreapta. Peste Patrunsa si spinarile impadurite ale dealurilor de dincolo de ea, se lasa o negura ce invaluita treptat tot ce era jos. Deasupra cerul se arata pe-alocuri albastru, acolo unde norii se desirau in alunecarea lor catre Capatanii si Parang. Mergeam spre lumina....probabil si de acolo senzatia asta: jos negura din ce in ce mai adanca, iar sus, lumina.


Nu eram doar noi sus. Observasem inca de la Casa de Piatra ceva urme in zapada, dar nu prea-mi putea da seama daca era un singur om sau mai multi. Abia cand am ajuns sus, dincolo de crucea Albului, am zarit trei siluete pe Piatra.


Cum zapada era cimentata ne-am gandit ca riscul de alunecare e prea mare sa continuam pe creasta si am preferat sa ne indreptam spre Curmatura Builei. PR ne astepta chiar in capatul muchiei pe care veneam. PG pe care urcasem la inceput il lasasem demult in stanga.
Dupa ce am intrat printre brazi s-a facut o liniste in care parca-ti venea sa te asezi in zapada si sa stai....pur si simplu.Doar pasii nostri scartiau zapada. Atat. Deja cerul se limpezise si revarsa peste noi o lumina pe care albul zapezii si linistea din jur o intensificau, o faceau sa fie si mai clara.


Dupa o pauza de mai mult de un sfert de ora in pridvorul stanei, ne-am lasat spre Bolovanul Matusii si am continuat prin Dosul Builei.Ma asteptam sa depunem ceva efort pentru a face urme in zapada.Dar nu. Bocancii ni se afundau in zapada doar pana la glezne. In zapada proaspat ninsa. Sub aceasta, strat tare de zapada. La un moment dat mi-am dat seama ca ar fi cazul sa-mi pun coltarii. Nu ma asteptam sa fie nevoie de ei. Stiam ca in Dosul Builei se inoata in zapada, dar sambata nu era cazul...


Norii se sparsesera cu totul si ningea cu soare. Parea ca ninge cu fulgi de mica. Asa erau de stralucitori. Iar abruptul nordic al crestei era majestuos.Fara exagerare! Mintea mea refuza sa proceseze in cuvinte imaginea peretilor de stanca si a muchiilor peste care se revarsa zapada, care se incapatana sa mai stea inca un timp lipita de marginea abruptului. Buila arata exact ca-n reclama de la Kiss FM: zapada luase forma unor buze pline si usor bosumflate. Dar ceea ce-ti taia rasuflarea si ramaneai cu privirea pironita era Vanturarita (ma refer la varful de 1866m), vazuta din ultima mare poiana (numele poienilor le incurc...nu stiu care cum se cheama...).


Am ajuns pe la 6 in Poiana Comarnice. In continuare ar fi trebuit sa vina de la sine coborarea. Numai ca la un moment dat, nu am mai vazut marcajul.Poate ca era ingropat in zapada troienita si prinsa de trunchiurile copacilor, poate ca pur si simplu nu ni s-au oprit privirile pe el...M-am gandit de zeci de ori unde ar fi trebuit sa fie marcajul pe care nu l-am mai vazut. Mi-a fost teama ca daca ne ducem prea mult in dreapta intram pe albia paraului Comarnice, ale carui saritori le-am mai incercat intr-o vara...demult.Asa ca am facut stanga (prea mult stanga) si zarind de sus un alt parau, am inceput sa coboram pe acesta, care ne-a dus pe valea Cheii. Paraul fara nume, dar care acum e al nostru.


Evident ca primul lucru, dupa ce am ajuns acasa duminica, a fost sa mai uit pe harta, sa iau aminte la cate culmi sunt de la Comarnice in jos si pe unde vine marcajul.


Deja incepea sa se intunece cand ne-am dat seama ca nu mai vedem marcajul si nu m-au tinut nervii sa ma intorc la ultimul marcaj. Desi m-as fi intors pe propriile urme. Am preferat varianta coborarii pe acel parau probabil pentru ca m-am gandit ca ne va scoate undeva. Cel putin acum cunoastem zona mai sus de Cheia si dincolo de drum. In alte conditii nu stiu daca as fi ajuns vreodata pe acolo.


Primele care ne-au simtit venind au fost, bineinteles, Molda si Mandra. Le-am strigat pe nume, iar pe Mandra am chemat-o la mine si de aceea, neauzindu-le latrand, John&Co s-au trezit cu noi intrand pe usa bucatariei. Imi trimisesera si mesaj pe telefon, dar de unde semnal?! Locul in care ne-am trezit fara marcaj era in afara ariei....


Dupa trecerea-n revista si o ciorba calda (si uitata un pic prea mult pe plita) de fasole cu afumatura, ne-am asezat la povesti. Nu am mai ras asa de mult de cand am fost ultima data tot la Cheia. Cat ai clipi s-a si facut ora 1.


A doua zi, ne-am dat jos din pat pe la 8 jumate'. Dupa ce-am mancat de vreo doua ori (la pranz, tocanita marca John si friptura la gratar supravegheata atent de Titel), am pornit iar la drum.De data asta pe poteca-n sus, spre tunel. Fara John. Trebuia sa le fie gazda si ultimilor sositi la cabana, lui Bebe Branici si unor pitesteni, pe care doar i-am zarit sus pe Stogsoare indreptandu-se catre Scocul Ursului. La tunel ne-am motorizat (am incaput toti in masina lui Titel, chiar si Tori, un ciobanesc mioritic, pe care Molda l-a ignorat). La intersectie am schimbat masina lui Titel cu Antaresul si cam asta a fost.
!!! Uitasem sa spun: dincolo de apa, chiar in zona in care se traverseaza peste aglomerarea de trunchiuri, malul Cheii e alb de ghiocei....puzderie!!! Si apoi se tot intind de-a lungul potecii pana aproape de drum. Aceiasi Galanthus nivalis.


Sper sa fi invatat sa fiu cat pot de atenta, indiferent cu cine merg si sa-mi iau fluierul de fiecare data. Cand ma gandesc ca am un fluier de la un coleg, fost politist rutier, si l-am lasat acasa!!!



3 comentarii: