Manata de amintirea lui octombrie cu lumina stralucitor de clara, in urma cu vreo doua saptamani tanjeam dupa o noapte senina sub cerul Coziei, pe care sa ne-o petrecem undeva sub varf, intr-un locsor unde sa ne intindem cortul si sa ne lasam patrunsi de linistea infinita a cerului plin de stele si a sarpelui de lumina din vale, da' n-a fost sa fie pentru ca doua weekend-uri la rand, in Cozia a nins. A nins frumos, frumos de tot sau poate ca asa-mi parea mie dupa chinuitoare zile de ratacire urbana. Ce-i drept, sa vad brazi mari si ninsi e una dintre imaginile cele mai "pozitivante" pentru mine:
Cum de a fost sa fie Cozia primul loc pe care sa-l vad dupa...? Nu stiu precis. Ceea ce stiu e ca a fost ca si cum, intr-un fel pe care nu pot sa-l descriu, mi-as fi regasit locul, reintalnind figuri familiare si simpatice si, mai ales, pe dragul de Haplea, care nu doar o data ne-a insotit pana jos, la Turnu. Imi amintesc de o coborare tarzie de ianuarie la lumina lunii, care era atat de limpede incat nu ne-a venit sa deschidem frontalele, cand Haplea a mers la piciorul meu aproape tot drumul.
El e Haplea:
