Radita Manzu, cate-un pic, cate-un pic.....

Avem pe-acisilea, pe la noi pe-acasa niste locuri foarte frumoase. Nu doar ca ne sunt noua foarte dragi - ca orice loc de suflet, dar chiar sunt frumoase. In the very top.....ca sa zic asa, a tot urcat vertiginos in ultimul timp Radita-Manzu, care desi a fost declarata rezervatie naturala de haaat niste ani, aproape ca nimeni n-a auzit de ea....in afara de noi, astia cativa....cel mult cateva zeci de prin Valcea, care ne mai bagam pe-acolo cand si cand. Ceea ce se vede in poza de mai sus e privelistea ce se deschide din poiana care gazduieste cantonul silvic Valea Cailor. Ar putea fi o cabana foarte primitoare acest canton, daca s-ar ingriji cineva sa-l preia de la Romsilva si sa-l amenajeze basic....ca pentru o cabana sau refugiu. In prezent e cam devastat in interior, dar inca e in picioare si de plouat nu ploua inauntru. Cel putin asa cred....
Cat despre ce se vede-n poza...varful cel mai inalt (cel din spate) se numeste Picuiu Manzului (1007m).
Cea mai cunoscuta imagine a lui este cea vazuta din zona tunelului aflat pe drumul ce duce la sau ce vine de la cabana Cheia (vezi foto de mai jos - autor, domnul prof. Gheorghe Ploaie). Putini sunt cei care sa nu-l fi observat, venind de la tunel in jos.

Unde e Radita-Manzu? De-a stanga si de-a dreapta paraului Radita sau Cainelui (asa cum apare scris pe harta lui Nae Popescu), afluent de-al raului Olanesti si insotit de-un forestier ce se duce pana-n culmea Capatanilor.
Ce face tot spectacolul? In principal, o multime de turnuri de gresie, pe muchiile carora doar pinii si mestecenii se incumeta, mai numeroase pe dreapta (cum urci) decat pe stanga, dar cine se baga pe sus si "prinde" vreo culme o sa gaseasca multe alte bucurii....florale si nu numai,  mai ales primavara.

Trasee marcate prin zona? Sa va cam luati gandul de la asa ceva. Zona e marginita de ceva vechi poteci - care acum nu se mai cunosc, dar care-au fost marcate pe vremea Asaltului Carpatilor, dar au trecut zeci de ani de-atunci. Sa nu credeti ca n-a mai calcat picior de om prin zona...Nuuuuu, nici vorba de asa ceva. Au dansat cu drujbele pe-acolo si inca mai danseaza. Dar cu vopsea peste marcaje nici pomeneala! Eventual au si fost taiati unii copaci purtatori de marcaj....

V-am putea povesti de doua marcaje care strabat culmi de dincolo de rezervatie: CA care vine dinspre Naratu, trece pe la Dosul Pamantului si coboara apoi la Comanca, dar acum o buna parte din locuri sunt ravasite de taieri: o taiere mai veche la iesirea in Saua Jilisti, unde acum e plin de zmeura  si una recenta-recenta, imediat ce treci de Dosul Pamantului, ducandu-te spre Comanca. Nu o revenim prea curand pe-acolo...desi pana in urma cu vreo 2 ani, eu imi facusem un obicei, la trecerea de la toamna la iarna, sa ma duc prin zona.....

Al doilea marcaj e batrana si palida CG, care urca din valea Raditei (dar in urma nu cu multi ani chiar acolo s-au facut taieri si implicit drumuri de exploatare, iar intrarea pe culmea respectiva e "marcata" de ceea ce a lasat in urma exploatarea forestiera) si in Saua Jilisti se intalneste cu CA pomenita mai sus.

Cat priveste rezervatia propriu-zisa, ce si cum ajungi sa cunosti din ea depinde de curajul si cunostintele celor care se incumeta. Nu exista marcaje turistice si nici poteci. 

Dar e bine sa aruncati un ochi pe vechea harta a Muntilor Capatanii. Macar sa aveti o idee despre cum sa ajungeti in zona. Sau si mai bine e sa cautati cartea despre Muntii Capatanii a domnului profesor Gheorghe Ploaie. Editia din 2008 ofera informatii pe care nu le-am gasit in alta parte.

4/7/3+1

Cand am inceput sa scriu aici, in urma cu vreo 5 ani, am facut-o pentru a aduna intr-un loc impresii si dezvaluiri despre locurile de acasa (in afara de ceva trasee in Cozia si Buila, cam nestiute de cei mai multi oameni umblatori in planuri inclinate de pe la Romanica - si nici din alta parte, evident...). Da' acuma a ajuns ca un fel de cutie cu amintiri pe care o mai deschid cand si cand, ma mai uit la poze, mai fac click pe-un link..... Acuma simt uneori ca scriu pentru mine si-atat.

In cele de mai jos, am sa las sa curga ceea ce am ales eu dintre fotografiile facute de Florin, in cele cateva zile in care-am fost prin Ceahlau si prin Hasmas, iar ceva mai incolo voi agata aici si-un link catre albumul pe care-l va fi postat Nicole pe pagina noastra de Facebook cu fotografii din cele doua mobilizari prin Buila, destinate cautarii celor mai batrani copaci din Parc si imprejurimi....ca doar asa ne-am petrecut singurele zile de vara cand ne-am pornit intr-acolo anul acesta. https://www.facebook.com/asociatia.kogayon/media_set?set=a.784776408232235&type=1

Ca sa fie toata lumea lamurita ce ne-a venit sa pornim sa umblam dupa copaci batrani voila mai multe aici: http://www.kogayon.ro/ro/noutati/oltenia-de-sub-munte-destinatie-ecoturistica/

Ceahlaul mi-a placut foarte mult! Peste asteptari! Nu ma asteptam sa-mi placa asa de mult! 

Cat despre Hasmas chiar mi-a picat cu tronc...as putea spune. M-as duce si la iarna (chiar si pentru Revelion)...daca asa avea cu cine. Plus ca am ramas cu o restanta pentru aripa cu Ecem-ul. Mi-a placut mult si imaginea pe care o ofera de la distanta (din unghiul potrivit): ca o pasare al carei cap e reprezentat de Piatra Singuratica si avand aripile larg deschise, reprezentate de cele doua jumatati de culme, fiecare cu cate o fata formata din abrupturi calcaroase foarte spectaculoase!

Am fi vrut noi sa ajungem si la izvoarele Oltului (ca niste autentici olteni ce ne place sa fim si suntem), da' deh!... nema putirinta automobilista! :( Si mai si ploua de mama-mama! De altfel, singura ploaie in cele cateva zile in care-am reloaded Neamtul si Harghita, laitmotivul acestei veri pentru mine.

In fine, vorba lunga....saracia omului...Mai bine sa lasam povestea sa fie depanata in imagini.

P.S. Daca se intreaba careva ce e cu felul de fractie din titlu: fuseram 4 in evadarea-n Orientali, ne adunaram 7 in Buila in primele doua zile, pentru ca in ultimele doua zile sa ramanem 3 gagici, da' cand plecaram de la Cheia, Molda nu vru in niciun chip sa ramana singura cu Cheita si se gandi ea ca e mai bine sa fim 4....ca sa ne iasa de-o...patrula.

Cam asa ni se arata Ceahlaul cu ale sale Toaca, Ocolasu' Mare si Piatra Ciobanului. Imi placu mult de tot si pe la Claile lui Miron si in poiana de deasupra Clailor, unde a fost amenajat un refugiu din lemn foarte frumos si inca foarte curat!

Iar Hasmasul cam asa:

Cat despre "Prietenul la nevoie se cunoaste" cam asa arata masa pe care ne-o pregatise Nicu cand am ajuns inapoi acasa, la ore destul de tarzii ca sa mai fie timp de gatit ceva. :)

Gata si cu evadarea din 2014....:(((((

Cat trebuie sa mergi si ce trebuie sa faci pentru 180-uri care sa te lase mut?!

Nu stiu  cum se face, da' in ultimul timp, in afar' de purceleala de la Malaiesti, s-a nimerit sa ies numai pe-acasa....desi cand m-am ales cu resedinta asta "capitalista" ma gandeam ca voi avea noi locuri de joaca, mult mai la-ndemana ca distanta pan-acolo. Ieta ca n-a fost asa....

Cum aveam de lucru chiar pe-acasa in cea de-a doua saptamana din decembrie,  am incheiat eu anul la capitolul "unde" cu doua ture tot pe-acolo: una inainte - asaa, ca sa am spor la treburi, iar a doua ca o recompensa pen'c-am stat ore-ntregi pe scaun, am pus intrebari si-am ascultat povesti de viata si planuri de viitor.
In primul weekend, desi initial cu gandul la culmea principala a Capatanosilor (potrivita pentru o tura pe zapada), prognoza meteo (Se anuntau ceva vantoase) a cam taiat elanul oamenilor si iata-ne porniti la drum, mai feriti de vant, cu gandul sa mergem spre Dosul Pamantului ceva mai mult decat in ocaziile anterioare (evident tot cu trecere prin catunul atata de drag mie, dar si celorlalti).

In Comanca drumetii sunt primiti asa cum se cuvine.

Deasupra satului, in schimb, crangurile din ce in ce mai "mestecenite" ne-au primit cu multe, multe tufe de paducel din care ne-am infruptat, ce-i drept, la intoarcere. La dus, eram nerabdatori sa prindem cat mai repede culmea care sa ne apropie de Dosul Pamantului.

Si chiar am reusit sa ne depasim "performantele" anterioare, desi nici acum n-am ajuns chiar pana acolo, ci doar suficient de aproape cat sa ne facem o idee despre cat ar mai fi si pe unde. Asta din cauza ca ne-au furat privirea alte zari si din cauza ca au fost mult mai tentante tancurile de gresie ce marginesc Radita-Manzu, iar Piscul Baciului/Bacea a fost irezistibil de-a dreptul!!! Cine-ar rezista acelui corn de gresie cand il vede asa de-aproape si din unghiul bun? Adica fix dinspre partea pe unde se poate urca. Plus ca, din locul unde ne cocotaseram ca sa ne facem o idee ce si cum - si de unde-am vazut "fata cea  buna" a Baciului, am vazut si ca am fi avut mai intai de coborat (si nu tocmai putin) si-apoi sa urcam din nou ca sa ajungem la Dosul Pamantului. Si plus ca tot de acolo, printre pini, asa frumos ni se arata Stogu' incat am zis ca ar fi bine sa-l putem privi mai de-aproape si direct in fata, nu doar incadrat intr-un medalion cu pini.

Asa ca in loc sa tinem dreapta-fata, am virat spre stanga si apoi usor dreapta.
Sfertul de ceas petrecut pe conul Baciului a fost si mai inaltator cand am descoperit ca, desi ninsa, iedera alba era inflorita si, mai mult de-atat, inca parfumata, in ciuda temperaturii. Da' ceea ce ne-a cam lasat cu gurile cascate a fost panorama. Noroc cu baietii c-au reusit sa redea ceea ce se vede mai jos.

Si iata si-un 180 reusit de Marius, care prinde in acelasi cadrul si Buila cu Radita-Manzu in prim-plan si Dosul Pamantului cu vecinul sau, mult prea plin de mistere si ascunzisuri Narat

Cat despre vreme….a fost ca de basm! A-nceput sa fulguiasca inca din fata blocului si-a tot fulguit pana cand am intrat in Olanesti. Apoi s-a oprit. Da’ a-nceput din nou, mai tarziu…desi deasupra noastra a fost toata ziua un mare cerc de cer albastru. Si ningea asa de frumos incat imi tot indreptam fata spre cer ca sa simt cum fulgii imi ating obrajii. Apoi iar a-ncetat sa ninga si s-a luminat.
La intoarcere, de la inaltimea lor, fagii parca ne priveau cu mila ca suntem asa de mici si ca nici de data asta n-am ajuns acolo unde ne propuseseram cand am am plecat de-acasa.

.

Am iesit din sat cand soarele isi arunca ultimele raze peste casute si imprastia o lumina asa de calda si stralucitoare in pridvorul uneia dintre ele. Oooof! Cat imi doresc sa le vad reconstituite si consolidate!!! La casuta cu pricina se pare ca proprietarul a gasit ceva resurse cat sa refaca tencuiala zidului din spate (desi....cu alte materiale decat lut si paie). Sper ca macar sa pastreze veranda si galbenul jucaus si cald al fatadei.

Am aflat si ca preferata mea a fost scoasa la vanzare. Sunt curioasa daca se va gasi cine s-o cumpere si daca se va multumi doar s-o consolideze si sa-i pastreze nealterata frumusetea sau....

Ne-am propus sa revenim mai la primavara, cand ziua va fi ceva mai lunga, da’ padurea inca neinfrunzita. E mult mai usor de detectat marcajul, care oricum a ramas doar pe-alocuri (practic doar cateva pe tot parcursul), da' tot ne-ajuta macar asa, de confirmare ca suntem pe calea cea buna.

In cel de-al doilea weekend, pentru ca vremea se anunta de-a dreptul minunata si ca aveam sarbatoriti alaturi de care am fost fericita sa ma aflu in asa moment si in asa loc, am plecat ceva mai departe (pana la limita cu Hunedoara). Si am avut parte de-un alt 180 care sa te lase mut (daaa, daaaa, inclusiv pe mine...): PM-ul in sedinta cu tot consiliul sau de ministri,  la care evident ca era invitat si vecinul sau, Retezatul (cu totii gatiti in mantii albe), la picioarele caruia Tara Hategului se-nvaluise intr-o mare de nori. Pentru asta a meritat sa tai zapada destul de mare pe-alocuri....ca doar nu era sa am la mine rachetele....atata vreme cat ceilalti nu au si nu i-as fi putut ajuta nicicum la facut urme daca as fi "plutit" pe deasupra. Oricum ei tot se mai afundau pe ici, pe colo in urmele facute de mine....
Ca sa nu ma zic si de molizii maaaari si albi printre care-am mers pan-am iesit in gol alpin si de ciripelile care te faceau sa te simti ca si cum ar fi fost primavara...

Lipsea doar glasul prelung al balabanului azer/duduk-ului armean...ca numai Dumnezeu stie cine-a cantat primu' la acest instrument, care exprima atat de bine starea de transa in care intri practic cand stai si privesti cu nesat la ce ti se deschide-n fata...si-ai tot sta si n-ai mai pleca. Doar sa stai si sa privesti dintr-o parte-ntr-alta, cat pot sa cuprinda bratele tale deschise larg: http://www.youtube.com/watch?v=lRtCcnRToxA

Mere rosii, ca-n copilarie, la bunici

In livezile-nnegrite ale satucului Comanca am mai gasit sambata cateva mere, al caror gust a fost asa de....mmmm, mancandu-le imediat ce le-am dat jos din pom.

Cred ca mi se face dor sa revin, o data la oarece timp, pe ulicioarele din Comanca pentru a regasi macar un pic din sentimentul de siguranta trait la tara, la bunici, in vacante (desi era un sat de la campie, dar viata era organizata, mai ales iarna, cam la fel...), sentiment datorat mai ales bunicului meu.

Pe-o vreme asa cum a fost cea de sambata, bunicul ne cobora din pod mere tinute la pastrare intr-o lada de lemn si ni le punea la copt pe plita, ne fierbea boabe de porumb, bunica ne cocea lipii, iar spre seara bunicul ne spunea cate-o poveste. Ii placea mai mult decat oricare alta, una cu Afin si Dafin, doi frati de cruce.

Imi tot revin in minte, in ultimul timp, serile de-odinioara, cu vocea lui depanand povestea asta, la lumina lampii cu petrol, care arunca tot felul de umbre pe peretii imbracati cu scoarte de lana (curentul electric era "luat", adica intrerupt din motive de economie).