Jidoaia este un lac de acumulare, aflat sub culmea Muntilor Lotrului, in partea sudica a acestora. Poarta numele paraului pe albia caruia a fost ridicat, afluent de-al Voinesitei, care, la randul ei, e afluent al Lotrului.
Ma tot batea un gand sa cotrobaim si prin locurile acelea si desi nu eram sigura ca am fi gasit bujorul inflorit sus, in culmea principala, am plecat totusi macar asa, intr-o recunoastere.
Dac-am fi avut timp (da' deh! a fost vorba de ziua de sambata, cand trezirea e foarte grea) am fi ajuns pana-n culmea principala (marcata pe vremuri in stil "magistrala", adica cu BR), pe Voinegel in sus. Pe harta domnului Ploaie aparea chiar si un marcaj pe poteca ce pornea de deasupra lacului si urmarea, de sus, firul paraului Voinegel, trecand prin apropierea unei stane. Care nu mai e, din cate ne-a spus domnul C., adica domnul care era de serviciu la hidrocentrala. Date fiind ceasurile, am urcat cam pret de-o ora, ne-am dumirit cum e cu reteaua de drumuri de exploatare, mai vechi sau mai noi, care se fugaresc unul pe altul prin padurea de fag si apoi de brad si se indreapta spre gol alpin.
Cam asa arata padurea prin locurile acelea. Are un aer cam...devastat, ca efect al lastarisului de fag crescut dupa ce s-a rarit masiv padurea. Noi am ajuns pana pe la limita dintre fag si brad.
Iata si o imagine de dincolo de lac si de afluentul sau ce vine de la nord si se varsa in lac, paraul Tigana sau cam asa parca am vazut eu c-ar scrie pe harta.
Pe partea noastra de mal, s-a mai taiat un drum, care nu apare pe harta domnului Ploaie si care urca pe deasupra paraului pomenit mai sus. S-a taiat, de fapt, din pieptul stancos al muntelui, peste care stratul de sol ia uitati-va cat e! Si asta dupa cate milioane de ani sau ce numar sa fie?!
Am intalnit si multe fragute, da' doar inflorite, ceea ce inseamna ca mai spre finalul lunii, merita chiar si o iesire scurta prin padurea din imediata apropiere a lacului.
Pana la baza lacului drumul a fost asfaltat candva, da' acum mai are doar ramasite de asfalt, care il fac sa fie mai dificil decat ar fi fara. In continuare, drumul da ocol barajului, trece pe langa o vila a celor de la Hidroconstructia (din cate stiu eu) si continua cu asta mai nou (despre care am scris mai sus).
Iata si o imagine a barajului, dar la intoarcere, adica din partea de drum care face ocolul, urcand spre vila cu pricina.
Valea paraului e, in schimb, foarte frumoasa: ingusta (Pe alocuri e clar ca s-a detonat cate-o bucata de stanca pentru a face loc pentru drum. Pesemne ca apa reusise sa treaca pe sub, adica sa-si sape cate-un tunel.) si abrupta (Nu se prea poate sa ajungi la parau, coborand din culmile ce insotesc firul apei ,nici din stanga, nici din dreapta). Poate pe-alocuri, da' in destul de putine locuri, acolo unde se mai largeste valea.
Din pacate, ori nu stiu eu cum sa setez aparatul, ori nu are el aceasta posibilitate - de a fi mai sensibil in zonele cu contrast mare de culoare, cum ar fi diferenta dintre contururile brazilor si cer, da' ceva mai bine de-atat n-am reusit sa obtin.
Acesta e podul de unde incepe drumul ce insoteste valea paraului Ranjeu' si duce spre Curmatura Buceciu - asta daca tineti drept si nu intrati pe vreo ramificatie.
Si mi-a mai placut foarte mult ceva la aceasta vale, de fapt, la valea Voinesitei, caci loculrile la care ma gandesc sunt destul de jos, mai jos de confluenta Voinesitei cu Jidoaia: arinii - liniile de arini insirati de-a lungul apei. Am incercat si ceva poze intr-un loc unde ne-am si oprit anume pentru asta, dar aceeasi problema ma "musca de ochi": neclaritatea la lina de demarcatie dintre varfurile copacilor si cer...
In schimb, daca tot am iesit din masina ne-am asezat la o placinta cu branza sarata (facuta de mine) si o felie de cozonac si zau ca nu-mi venea sa mai plec. Cantau milioane de greieri, iar paraul susura atat de placut! Mai aveam un pic si incepeam sa torc...
