Printre sute de ........

Printre sute ce vreti voi....nu musai catarge...ca nu erau catarge.

Da' despre ce e vorba? Scriu eu acisilea despre cum fu iesirea noastra de acu' doua saptamani (adica de sambata Floriilor) prin Doabre. Plecaseram la admirat si fotografiat deditei (pulsatila montana), de fapt. Pana la deditei ma asteptam sa gasim muuulte flori de treirai. Si daaaaa, intr-adevar, erau multe flori de treirai, da' printre ele am gasit si o floricea de crucea voinicului. De aici si titlul!

Poate ca nu toata lumea recunoaste (la modul ca vrea sa recunoasca) diferenta dintre ele, da' daca te uiti atent si te gandesti nitel, iti dai seama cum de doar aceea cu 8 petale este crucea voinicului: pen'ca fiind 8, dispunerea lor face sa alterneze: o petala deasupra, alta sub..si tot asa. Rezultatul? Cele patru petale aflate deasupra formeaza o cruce! Voila!

https://picasaweb.google.com/109583469812165554516/PrinDoabreleBrezoiuluiLaDediteiPeDrumulCaprelor#

Apropos, am gasit si varianta in 9 petale (e adevarat ca intr-un singur "exemplar"..) si nu creeaza aceeasi impresie de cruce.

Ce altceva sa va mai spun? A, daaa! Din fericire, dorinta mea de a ne intalni cu nea capraru' s-a implinit si astfel am coborat pe scurtatura pe unde coboara cu caprele si iese chiar sub Melcii Doabrei, venind pe poteca ce merge de-a lungul unuia din paraiasele din stanga Melcilor (cum ii privesti, stand cu fata la ei). Sa speram ca data viitoare voi sti precis care e locul pe unde trebuie sa ne lasam...Daca nu, o lungim dupa marcajul abia vizibil (da' acuma stiu unde sa uit dupa el...desi asa sters cum e, poate fi zarit numai de aproape sau daca ai tinut minte cam pe unde era copacul cu marcajul... ) si ajungem in apropiere de Poiana Sulitei, chiar in fata casoaiei lui Teodorov.

In rest, va las sa va uitati la cele cateva poze...M-am cam jucat eu nitel cu ele...ca trebuia. Specific arealului inclus in PNC - fie de-a dreapta, fie de-a stanga Oltului, e....ca sa dau un citat...."crengaraia", drept pentru care am blurat marginile la aproape toate pozele.

Concluzii de dupa...

Cateodata, ma dovedesc de-o zevzecenie de ma mir si eu de mine. Ca de exemplu, in tura prin Doabre, cu Vio, cand la un moment dat, vazand eu ceva ca zboara, zic: "Uite un colibri!"....la care Vio: "De unde colibri la noi? Traiesc la tropice, Ecuator....nu la noi. E o insecta mai mare." Ieri, stand eu la taifas cu Marius (D.)...nu mai stiu daca pe minutele lui (care s-au si epuizat) sau pe ale mele (da' pot si mai mult de o ora si ceva de taifas la telefon), din vorba in vorba, am priceput ca, de fapt, acea "insecta mai mare" era fluturas de stanca (nu mai tin minte cum muraria...gata! am gasit cautand pe Google....Trichodroma Muraria). Ce fruumooos! In lumina umbrita a padurii nu prea i-am distins eu penajul (ma refer la culori), da' mi-a atras atentia felul in care zbura. Ca un colibri. Si mai avea si ciocul lung. Ce bine ca a pomenit Marius de el! Altfel....habar n-as fi avut ce am vazut!!

Buna parte din timpul zilei de sambata (primul weekend din iunie), ne-au tot glasuit din ceruri  si doi ulii sau doi soimi, care se roteau unul in jurul celuilalt si-si tot spuneau ceva...

Si inca mai sunt multe de cunoscut si vazut in Doabre! N-am fost niciodata toamna, da' e o idee sa cutreier pe-acolo pe sub frunzele ce cad....

Calinestiul idilic

Calinestiul este un sat ce-mi place foarte mult. 

La propunerea lui Ionut (si in ideea de a ne trezi mai tarziu, cumva incat sa plecam cu trenul de 9, nu mai devreme), azi am plecat spre Calinesti. Impreuna cu aproape tot grupul de valceni cu care urc de obicei. Urcam impreuna de mai bine de 3 ani. 

Am coborat in halta Betel. Ca sa ajungem de la sosea (fara sa intram pe valea Calinestiului) pana in Poiana Sulitei, sunt doua variante: una (ce am facut noi azi) incepe chiar cu urcarea din sosea pe muchia din stanga vaii Calinestiului, iar cealalta (de care am aflat sus de la cineva din sat) are intrarea pe langa Caminul Cultural. Pe ambele harti ale Muntilor Lotrului, pe care eu le am, apare poteca aceasta (a doua varianta) ce porneste din sosea, din dreapta vaii unui parau, aflata, la randul ei, in dreapta paraului Betel. Poteca inceputului de azi apare doar pe una din harti. Oricum ele se intalnesc mai sus. 

Pe o caldura cum a fost azi mi-a prins tare bine frunzisul padurii. Din doua motive: pentru umbra si pentru starea de bine pe care mi-o da verdele frunzelor. Caldura facea sa simtim din plin mirosul pinilor (din cate stiu eu, plantati in zona aceea, adica nu crescuti de la mama natura). Poteca e destul de clara. Devine si mai clara dupa ce se intalneste cu cea care pleaca de la Caminul Cultural. Ce-am gasit in calea noastra? Pai luand in calcul ce fel de plantute, tura de azi a fost un fel de reeditare a celei de ieri. Am gasit chiar si acele frumoase orhidee albe. De altfel, Calinestiul intra in administrarea orasului Brezoi. Deci si ieri si azi, am fost prin Brezoi.

Cu cateva minute inainte de a intra in Poiana Sulitei, am ales poteca din dreapta, cu gandul sa iesim intr-una din fanetele dinspre Calinesti si sa ne asezam la masa. De-a dreptul idilice aceste luminisuri, in care si acum se mai gaseste cate-o casoaie, cate-un pom fructifer (si ieri, la casoaia lui Teodorov am mancat corcoduse din pomul din fata casei). Si ceea ce-mi place mie mult la locurile astea: au crescut mesteceni in cam toate fanetele pentru care a fost taiata padurea in urma cu muulti ani, dar unde nu prea mai locuieste nimeni - nici macar peste vara, cum era obiceiul. Aceste casoaie erau locuinte de vara. Oamenii isi aduceau animalele la pascut si coborau in vale abia in prag de iarna.
Ne-a fost foarte greu sa ne ridicam si sa plecam de-acolo.

Finalul coborarii se petrecu pe un drum taiat de vreo cativa ani si care face legatura peste culmi intre Brezoi si valea Calinestiului (via Poiana Sulitei). Ca toate drumurile taiate la noi, pe alocuri arata ca o rana. Ma intreb daca s-ar fi putut lucra si altcumva, daca vegetatia din marginea lui ar fi putut fi crutata  in mai mare masura decat s-a facut.
Pe la 4 jumate' eram in valea Calinestiului. Ne-am intors cu trenul care ajunge in oras pe la vreo 7. Pleaca dupa 5.30 din halta Betel.

Imi voi aminti cu placere de zilele de ieri si azi: ieri cu Vio a fost ca si cum mi-as fi regasit un prieten vechi (desi ne cunoastem tot de vreo 3 ani sau pe-acolo), iar azi, cu baietii, am inceput cu rasul inca din tren (la un moment dat, simteam ca deja ma dor maxilarele de atata ras) si am tot tinut-o  asa cam toata ziua (cu un intermezzo - o discutie care sper sa aiba si efectele pe care le astept).

Pozele..cand le-oi descarca. Vor aparea la click-ul pe titlu.

Insista! Insista! Ca sus vad si eu lumina... sau Marcajul iti da aaaariiipi

De titlu s-ar potrivi amandoua. Asa ca le-am lasat pe amandoua. Asta cu "Insista!..." e replica de final dintr-un banc, iar varianta cealalta e un fel de parafrazare la reclama aceea de la Redbull. Fiecare isi alege ce-i place. Noua ni s-au potrivit azi amandoua. 

Din motive independente oarecum de noi, am plecat azi in formula de 2. Plus doi rucsaci. Ca sa ne si intoarcem acasa cu doi rucsaci (si cu masina) am intrat prin locuri pe unde chiar nu ma gandeam vreodata sa ajung. Da' in alte conditii clar ca nu am fi ajuns pe acolo. Acum stim cum e si pe sub. Pe sub poiana din Coltii Doabrelor, caminul dediteilor, primavara de primavara.

Oricum plecaseram cu ideea sa ajungem in Poiana Sulitei (mai precis la casoaia lui Teodorov) pe urmele vechiului marcaj TR. Adica eram dispusi la cautare. Ca nu mai fuseseram nicicand  atat de aproape de fiecare din acei colti de gresie  ce tasnesc spre cer ,ridicandu-se peste padure.  Si va dati seama ca numai urme au ramas. Uneori il vezi numai cand treci pe langa el. Si apoi zici" "Uite marcajul." si pui  palma pe copac. Bineinteles ca spre final, nu am mai gasit niciun marcaj, dar deja invataseram lectia, adica ne cam prinseseram cum venea treaba cu traiectoria pe care o aveam de parcurs ca sa ajungem dinspre acele locuri, in fata casoaiei lu Teodorov. Aaaa: o mentiune. Scriu despre marcaj fara vreo intentie critica..pentru ca stiu ca parcurile nationale exista pentru conservarea biodiversitatii, au alte scopuri decat turistice. Si sa mai zicem ca in aceste locuri tot ce-ar trebui sa fie permis este acel eco-turism, a carui deviza e deja consacrata printre cititorii revistei "Invitatie in Carpati": Lasa doar urmele pasilor. Ia cu tine doar fotografii. Ucide doar timp. Menirea lor e alta. Si-n plus, marcajul asta exista de pe vremea "asaltului Carpatilor", adica de vreo 30 de ani..daca  nu mai bine. Vopseaua de pe copaci (ma refer la TR) nu are nicio treaba cu Parcul. Si daca tot veni vorba, omul de la Parc (adica domnul Apostu, rangerul de zona) chiar a marcat si intretine un traseu ce va permite sa vedeti minunatiile de forme din Doabre (Melcii Doabrei, Vaporul si altele, al caror nume nu-l stiu) si sa ajungeti in satul Calinesti (cel aflat de-a lungul paraului cu acelasi nume)  - daca il parcurgeti dinspre Brezoi spre Calinesti - traversand cateva luminisuri cu mesteceni si ferigi. Nu stiu daca va plac mestecenii cat imi plac mie...

Marcajul acestui traseu este CR. 

De altfel, tot pe domnul Apostu l-am sunat ieri sa-l intreb una-alta. Si m-a asigurat ca , din loc in loc , vom gasi TR. Si ca sa spun chiar tot: tot de la dumnealui stiam ca se poate iesi in fata casoaiei lui Teodorov venind dinspre Coltii Doabrelor. Inca de acum 2 sau 3 ani stiam! Ce bine e cand cunosti pe cine trebuie (oamenii potriviti)!!

Si am ajuns. Iar locul ne-a primit. Parca eram undeva intr-o tara dintr-un basm.

In plus, azi a fost cald si bine. Si mirosea a rasina de pin si a flori! Si la coborare greierii si-au facut programul lor de scripcari. Si un cuc a inceput sa cante. Si am gasit si muuulti clopotei. Si altceva, da' mi-e si frica sa mai scriu...Si am mancat si multe fragute. Si pe noi nu ne-a plouat. O fi plouat in Cozia (Se vedea un nor greu si negru.), da' pe noi nu.

Am facut si poze, da' se vor vedea la click-ul pe titlu dupa ce le voi descarca si apoi le voi incarca pe pagina de picasa.

Inca o precizare: ca altitudine, nu stiu daca sare de 1000 m, dar sa stiti ca inclinarea pantelor, cel putin pe-alocuri, are un unghi mare. Nu stiu cat sa zic, da' mai mare de 45-50-60. Oare zic bine?

Stancariile Betelului vazute de Ionica Lera

http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/StancariileBetelului_IonicaLera#

Zi de toamna pana-n seara probabil ca vom mai petrece candva prin Stancariile Betelului si vom cobori in Brezoi la autobuzul care ne va duce din nou in orasul cel de toate zilele...
Nu stiu cat de fidel am redat ceea ce am vazut noi acolo in noiembrie prin pozele mele, dar fotografiile acestea cred ca suficient de graitoare.

Fotografii din tura prin Stancariile Betelului si Poiana Sulitei

http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/StancariileBetelului_nov2009#

Asta-i link-ul spre poze. Cine-i curios sa arunce un ochi prin zona...go for it! Poate va si urniti de acasa sa puneti si piciorul pe-acolo.

Stancariile Betelului

Cum stiam de ceva vreme ca in ziua de 23 as avea tovarasi de tura redutabili, am facut in asa fel incat 23 (luni) sa fie una din zilele de concediu fara plata. Si am pornit spre Betel, din nou..De data aceasta am fost 5. Si a fost EXCELENT! Atmosfera maxima! Iar locurile...mai ..mai ca nebanuite desi o oarece idee despre ce si cum imi facusem eu inca din primavara, cand sedeam eu asa in poiana din Coltii Doabrelor printre deditei si ma gandeam ca imi place mult culmea aceea stancoasa aflata imediat la nord. Asta era de la distanta. Ce sa mai spunem cum e s-o iei la pas!

Intrarea spre stancariile Betelului se face chiar din DN7, pe o ulita ce are in dreapta - cum urci - paraul Betel, se continua printr-o poiana, pe care o traversam si apoi ne gasim chiar in capatul unor chei scurte, dar foarte spectaculoase, mai ales ca nici nu te astepti sa intalnesti asa ceva. Dupa un minut - doua de mers pe pietrele din apa, urmeaza o portiune mai catarata, unde (culmea!) apare un marcaj (PR, care ulterior se schimba dintr-o data cu TR, mai vechi, ce-i drept). Partea cea mai "tricky" vine imediat dupa ce ajungi deasupra cheilor din cauza ca peretele a fost dus la vale cu copaci cu tot si a trebuit sa fim atenti la traversare. Noroc ca pamantul era cat de cat intarit si nu pleca cu noi in jos. Vremea era insorita, ceea ce a facut ca stancile iesite in cale si peretii pe sub care serpuia poteca pe alocuri sa ne ramana in minte foarte clar conturate, mai ales ca unele practic tasneau dintre copaci si se profilau pe cer, al carui azuriu contrasta puternic cu gri-cenusiul lor.

Pana sa ajungem in Poiana Sulitei, am tot mers avand sub priviri Naratu si in departare inzapezitii Fagaras. Din Poiana Sulitei am zarit dincolo de vai, in fundal, cea mai draga mie imagine a Vanturaritei. Cel mai mult imi place vazuta din partile astea: ca un triunghi urias care se ridica la sud, deasupra tuturor vailor. Din Poiana Sulitei am continuat pe Valea Glodului (desi eram tentata sa incerc sa descopar pe unde se ajunge de la casoaia lui Teodorov in Coltii Doabrelor) pentru ca asa a vrut Ionut si era ceva nou pentru mine, intalnind destul de des panglici galbene atarnate de ramuri, probabil ramase de la cercetasi, de asta-vara.

Am ajuns pana in ora 4 in Brezoi asa ca nu a mai fost nevoie sa asteptam autobuzul care pleaca la 5 din Brezoi ca am si urcat in autobuzul care vine de la Voineasa (in Brezoi e pe la 4 si 10/ si 15... depinde de trafic si de numarul de pasageri, presupun). Trebuie sa spun si ca dimineata am plecat cu trenul de 7 fara 20, nu cu cel de 9.

Din pacate, am ramas si cu un gust amar traversand Poiana Sulitei: in jurul casoaielor inca locuite (chiar si doar o parte din an) erau multe gunoaie. Pacat! E asa de frumos...si liniste...si multi mesteceni...Vezi de acolo Cozia, Fagarasii, Robu, Latoritei, Vanturarita, Naratu, Doabrele ca in secunda urmatoare sa-ti iasa in cale peturi, oale sparte si cate altele... Oare pot fi romanii educati? Slabe sanse. Parerea mea.

Incercare de a reda in imagini tura din Muchia Calinestilor

http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/MuchiaCalinestilor_15Nov2009#

Link-ul duce la pozele mele facute ieri pe Calinesti...ce-am reusit eu sa fac. Dar decat deloc poze ma gandesc ca tot inseamna un plus si un prilej de prim contact cu zona pentru unii sau un prilej de revedere a locurilor pentru altii.

Noiembrie, here I come!

Ar fi fost al treilea weekend fara sa urc pe undeva. Si cam meritam si eu o tura....mai ales dupa o sambata aproape integral indoor (pana la ora 12 deja gatisem, stransesem si intinsesem rufe si asta pentru ca nu am mai putut dormi dupa ora 8). Noroc ca dintre oamenii cu care imi place sa ies am gasit un tovaras de tura. A fost ca pe vremuri, cu G. Am mers catinel si am povestit si am raaas... Exact cum imi place mie! Schimbarea a fost ca, de data asta, am facut si eu poze! Ma gandesc ca sunt, totusi, o sora buna si de aceea am fost cadorisita, de ziua mea, cu un Canon (A460 ca sunt doar incepatoare, dar cine ma stie stie si ca sunt un invatatel constiincios). Si ca veni vorba, cred ca sunt si o prietena buna pentru ca Ramo si G. au fost si ei atat de atenti la ce am eu nevoie incat au retinut ca imi trebuie husa la rucsacul de tura, ceea ce nu gaseam aici si ghici ce? Am primit si o husa pentru rucsacel! Cu aceeasi ocazie! Dar cea mai mare placere a mea e nu cadoul in sine, ci atentia lor pentru ce am eu nevoie, cu atat mai mult cu cat nu cer. Imi fac socoteli, permutari de n luate cate k si gasesc eu solutia, pana la urma, intr-un tarziu. Din fericire, se gaseste cine sa aiba grija sa se intample si mai deveme.

Dar sa revin la subiect... tura pe Muchia Calinestilor. Nu mai fusesem din martie sau aprilie, anul trecut.

Nu stiam cum va fi timpul. Doar speram la un timp cat de cat frumos. Si chiar a fost, desi la inceput de zi, in tren, priveam ploaia cum picura in apele Oltului. Pana sa ajungem noi la Betel (halta in care cobori din tren ca sa ajungi in Calinesti) ploaia s-a oprit. Am avut parte doar de cativa stropi in parca vreo doua reprize scurte-scurte (maxim cateva minute) de-a lungul zilei..candva la inceput si la sfarsit. Nesemnificativ. Chiar daca norii se valatuceau deasupra noastra, aerul a fost destul de cald. De vreo doua ori am ramas doar cu bluza de corp. Si inca cea subtire. Pe cealalta (cu fibra o idee mai groasa) am lasat-o pentru situatia in care ma voi raci si trebuie sa-mi pun pe mine o bluza uscata. Deasupra Oltului si a celorlalte vai, fuioare albe de ceata se intindeau de parca erau niste mate care se rasfata. Alte fuioare, mai stravezii asa, se agatau de copacii padurilor ce acopera culmile, de o parte si de alta a Oltului. Pentru mine spectacolul era complet. Norii chiar erau frumosi. Aveau o culoare care-mi placea mult: gri-violacee..ca sa zic ca in versurile uneia din piesele vechi de la club, erau sinilii. Si ca sa fie treaba oabla s-au si spart la un moment dat, cred ca dupa ora 4 sau pe-acolo.

Sub noi, spinarile culmii pe care ne aflam si a celei de dincolo de apa Calinestiului, erau rosii-aramii de la frunzele cazute deja. Doar cate-un mesteacan mai incapatanat isi tinea inca frunzele de-un galben atat de viu de parca facea in ciuda gri-ului atotstapanitor. Cam astea au fost notele de azi din partitura Simfoniei de culori, asa cum prea frumos spune Lavrentie al nostru cand vine vorba de culorile toamnei.

Culmea sau muchia Calinestilor inseamna un traseu ideal pentru o tura de-o zi (o poti face si de doua daca vrei pana pe Robu sau, pe timp de vara, daca pleci cu primul tren al zilei, se poate face tura de Robu tur-retur intr-o singura zi, dar pentru ce atata graba sa te intorci in oras??): iti ofera si intermezzo-uri intre urcari, are si schimbari de directie (sa nu va bazati pe marcaj: e rar de tot... apare doar de cateva ori vechea CA) si te surprinde cu ce forme de stanci iti scoate in cale. Odata ajuns sus, e foarte placut sa stai in cate-un capat de vale si sa privesti cum se lasa-n jos, pe stanga si pe dreapta, muchii ascutite, crenelate, dandelate. La cat e de poroasa roca nici nu-i de mirare ca arata asa! Am ajuns cam pe la 3 si jumatate in fanetele pe unde coboram spre valea Calinestiului. Deci foarte devreme. Asa cam m-am gandit sa ne continuam urcarea spre capatul culmii ce duce spre Suta, doar ca sa nu ajungem cu prea mult timp inainte de ora trenului de intoarcere, dar avea un aer prea idilic poiana in mijlocul careia inca se mai inalta o casoaie asa cum se gasesc in zona asta ca sa ne continuam urcarea, fara sa ne oprim, mai ales ca eu imi doream macar o poza cu una din casoaiele ridicate cu ani in urma in luminisurile din padurile astea de stejar si fag. De aici, ne-am intors, am luat-o la vale prin fanetele presarate cu ceva pet-uri si cutii de bere (bineinteles goale, deci avand o greutate insesizabila). Ziua a avut, deci, si un "bonus": un sac menajer plin ochi cu pet-uri si cutii cu bere (sunt printre acesti bautori si unii "simtiti": am gasit si o cutie turtita!!! Dar cum de au lasat-o acolo si nu si-au carat-o singuri?!). Drumul prin sat avea tot felul de "floricele" dintr-astea cand pe stanga, cand pe dreapta... Oare daca facem cu ocazia Zilei Mediului acea actiune la care ma gandisem si pentru care tura asta mi-a adus si prima poza, va avea vreun efect?? In afara de asta, satul e foarte frumos, pacat ca e locuit. In partea sa nordica e strajuit pur si simplu de pereti stancosi, pe care sper sa-i ilustreze pozele mele destul de fidel. Maine, voi incerca sa descarc pozele in laptop-ul (de la serv...ca acasa am ramas fara). Sper sa ma si descurc singura (deh! ne luam cu randul zilele de concediu fara plata si Iulian nu e la serv in urmatoarele 4!!!!! zile)....am de instalat de pe un cd nu stiu ce, apoi ce-o mai fi de facut...in fine. Sper sa postez cat de repede link-ul care sa duca la poze. Ca sa va faceti o idee despre cat de relaxati si incantati v-ati putea intoarce dintr-o tura pe Muchia Calinestilor...

La deditei, in Coltii Doabrelor

Fotografiile inserate in text sunt ale lui Radu, care la cei 15-16 ani ai sai are deja ochi buni pentru fotografii.
Si o sugestie: daca faceti click pe poza, vedeti de aproape. Apoi dati back, nu inchideti fotografia.

Fotografii din tura aceasta, veti gasi si pe site-ul lui Florin (doar faceti click pe link-ul de alaturi). Cat despre ale mele, sunt sub semnul intrebarii. In tot cazul, voi insera in text, daca voi avea ce.

De data aceasta, am plecat la drum cu Doina si Florin (Popescu). Ii spusesem lui Florin in urma cu ceva vreme despre deditei si cred ca a devenit curios in legatura cu dediteii, despre care i-am vorbit asa cum vorbesc eu atunci cand imi place foarte mult ceva. In plus, copiii mei de la Brezoi m-au intrebat de tura asta de cum s-a incalzit vremea, iar vineri seara Radu nici macar nu a intrebat DACA venim, ci la ce ora ne intalnim...

Uite asa am pornit din oras sambata dimineata, la ora 8 si 20. Peste o ora am ajuns in Brezoi. Copiii ne asteptau: Radu, Andrei si 3 fete, Andreea, Amalia si Roxana (venite in premiera....ma intreb daca nu cumva este si ultima oara...).
Am traversat Lotrul si dupa cateva minute am facut dreapta, pe firul Doabrei, pana in poiana aflata sub Melcii Doabrei, apoi am virat la stanga, urcand pe una din culmi, indreptandu-ne spre releu. Acolo, ne-am asezat un pic. Era si timpul pentru o pauza. Mai departe, am tinut linia muchiei pana in poienita anuntata, ca si anul trecut, de primii treirai intalniti: cu sase petale, cu opt petale, dar nu cu zece...Uitasem de primele flori rasarite-n calea noastra: tamaiioarele ce strajuiau malurile Doabrei, chiar jos, in vale.
O data cu primii treirai am gasit si floricele de ciubotica cucului (primula veris), foarte, foarte frumoase!!!Pe masura ce inaintam pe spinarea impadurita, incepeam sa vedem, printre ramurile inca neinfrunzite, catre stanga Naratul, iar in fata, probabil Fratosteanu sau, in tot cazul, ceva din culmea Latoritei, Capatanii (cred ca zona Zmeuratului) si.....dincolo de dealurile intrepatrunse, inaltandu-se deasupra vailor, Vanturarita (varful de 1866m). L-am lasat pe Florin sa fotografieze cu jucaria mea cea noua Vanturarita si, mai tarziu, Robu. Ramane sa vad rezultatul...Coltii Doabrelor ofera un unghi din care se vede una din cele mai frumoase imagini ale Vanturaritei. Parerea mea. Una foarte frumoasa prilejuieste si Ragla, iar cea mai frumoasa, Dosul Builei, din ultima poiana, ducandu-te spre Comarnice.
Iar, in dreapta: stancile Doabrelor dezvaluindu-si formele modelate de apa, pe vremea cand se inaltau din mare sau chiar se aflau sub nivelul marii.

Zicea, la un moment dat, Stefan de un traseu de trofeu. Se poate face un circuit care sa ofere privirii pe tot parcursul traseului spectacolul stancilor care seamana cu orice. E o idee...atata tot ca va trebui sa gasim o varianta de coborare cat mai blanda. Cam peste tot pantele sunt abrupte. Si sunt atat de multe paraiase, ale caror vai se pot dovedi tricky...Dar daca an dupa an coboram prin alta parte, in cativa ani cred ca vom avea cat de cat o idee completa despre culmile si vaile Doabrelor...

Dupa ce ne-am asezat la o vorba-doua in poienita (deja oamenii se acomodasera unii cu altii), am carmit dreapta si am coborat panta accentuata, le-am spus fetelor sa ne astepte in mica sa in care ne-a dus coborarea, iar noi am urcat pe "motzatzaul" (vorba lui Gabi), pe care abia ghicita poteca il ocoleste pentru ca e vertical pe fata cealalta, iar eu, Andrei si Florin l-am urmat pe Radu, care deja o luase in sus si ne chema sa vedem primii deditei (pulsatila montana). Vestea mare era ca inflorisera. Ne tot gandiseram ca, din cauza ploilor si a vremii ceva mai reci din ultimele zile, nu-i vom gasi infloriti. Dar sunt infloriti. Azi! Poate ca si saptamana viitoare, dar nu stiu daca la fel de multi...
Am coborat din locul unde Radu vazuse primii deditei si ne-am indreptat pasii spre coasta unde acum deja stiam ca vom gasi. Si am gasit!!!!!!!!! Multi si frumosi: si singuri si manunchiuri si larg deschisi, inaltati catre cer sau privind timid pamantul, si abia imbobociti!!!Doar dupa ce ne-am rasfatat cat de cat simturile, ne-am permis sa ne asezam la masa. In acelasi loc ca si anul trecut, sub soarele cald, de parca am fi venit la plaja.
Si in coborare am mai gasit, pe ici pe colo.
Evident ca nu am mai nimerit coborarea de anul trecut, desi am inceput sa coboram prin acelasi loc. De sosit...am sosit cu bine jos, pana la urma, si chiar mai repede. E foarte spectaculoasa valea paraiasului in care am ajuns la un moment dat si pe care ne-am continuat coborarea, dar are si vreo doua locuri, in care firul de apa se strecoara printr-un culoar ingust, iar apa cade in plan inclinat prin cate-un jgheb sapat in stanca. Chiar in locul in care am intalnit paraiasul am dat si de macrisul (sau trifoiul) iepurelui. Inflorit!!! (Daaa, imi plac mult, mult delicatele floricele albe ce iau forma unor cupe mici, mici.) De servit ne-am servit ceva mai la vale, de fapt, chiar jos in poiana de inceput si de sfarsit, unde am mai gasit inca un manunchi. Ce bine mi-a prins macrisul iepurelui anul trecut in Postavaru, la trofeul CPNT-ului, cand imi era asa de rau...Si m-am tot uitat cu atentie, de jur-imprejur pana am gasit. Din fericire, am gasit!

Ce mai era pe sus? Aaa, da: brebenei. Multi.

La 4 si 20 eram deja in Brezoi, spre terasa unde sa ne impartasim impresiile de final.

Ultimul autobuz, in zilele de weekend, pleaca la 5 din Brezoi.

Desi era cald in autobuz si m-as fi asteptat sa ma ia somnul, nu s-a intamplat deloc asta. Chiar nu ne simteam obositi. Am tot pus la cale ture viitoare.Daca tot vine caldura vom avea nevoie sa plecam din oras pe intregul weekend.