Pentru noi si, cu siguranta, ca nu doar pentru noi, ci si pentru altii, este de ajuns ca sa ne fie bine sa avem cald si curat. Si de la un timp incoace imi doream, din ce in ce mai mult, sa-mi petrec macar sambata seara undeva unde sa fie cald, liniste si bine. Vreau sa zic LINISTE, adica fara zgomot de masini, fara traficul orasului sau mai bine zis, undeva unde sa fie atata liniste cat sa auzi fosnetul frunzelor si trosnetul crengilor. Si...cum iarna isi intra deja in drepturi sa fie, deci, timpul cabanelor! Mi-era dor de-un taifas privind dinauntru afara la ceva frumos si alb....Mi-era dor e un fel de-a spune pen'ca voiam, de fapt, si altceva decat obisnuitele mele Cheia si Cozia. Mi se cuibarise o chemare spre marele Fagaras. Si-am plecat. Destinatia de sambata seara: cabana Negoiu.
Din fericire, am putut ajunge cu masina chiar pana-n capatul drumului forestier, iar de-acolo pana la cabana ne-am incadrat in cele doua ore - cat scrie pe site si pe harti - ba chiar am si coborat si urcat inapoi de la cascada Serbota. Din pacate, nu prea mi-au reusit pozele facute in padure, pana la cabana, unde totul era invaluit in alb, chiciura pusese stapanire pe absolut toate firele de iarba si toate ramurile copacilor. Era feeric, intr-adevar! Cand am ajuns la cabana nu mai stiu cat era ceasul. Acolo, in afara de gazdele noastre (care mi-au placut foarte mult: si doamna si domnul), mai erau doar inca un domn, deja de-al casei, care-si face drum de cateva ori pe an tocmai de la Baia Mare, si un grup vesel, da' ok, de tineri de vreo 20 de ani cam toti, dornici sa invete sa cante la chitara, plecati de-acasa, evident, cu caietul cu versuri dupa ei. Si mai evident e ca am avut parte de "clasicele" Rapa si Copilita fara minte. Au mai incercat ei sa cante si Padure nebuna (care mie-mi place foarte mult si ale carei versuri le consider geniale), da' s-au lasat pagubasi. Nu stiu cat au mai cantat ei si ce ca noi ne-am retras la somn, cu gandul sa ne trezim inainte de a rasari soarele.
Duminica, dupa ce-am vazut ursul de la fereastra, din cabana, coborand in viteza, asa cum numai el poate sa faca, pe versantul de dincolo de valea Paraului Saratii, am pornit in sus, urmand marcajul TA, cu gandul sa urcam cat mai aproape de Saua Cleopatrei sau, in varianta ideala si minunata, sa ajungem chiar pe Negoiu. De ajuns am ajuns sub Saua Cleopatra pana intr-un locsor unde sa ne putem pune coltarii si sa o luam inapoi pentru ca, pe langa zapada, care era instabila si alunecoasa, ne miscam efectiv in nor si nu vedeam mare lucru - de fapt, doar vagi contururi. Nici aparatul nu am mai avut pentru ce sa-l scot. Ultimele poze le-am facut din partea de sus a Caldarii Saratii. Da' cam atat cu vorba. Sa lasam imaginile sa spuna povestea locurilor umblate de noi intr-o zi de mijloc de noiembrie, si unde am avut marele noroc sa ne aflam tocmai in momente cand soarele si norii au dus lupte grele, crancene, dupa cum veti vedea:
Aceasta e facuta sambata, in padurea strabatuta pana la cabana. Toti copacii erau chiciurosi de frumosi!
Oare pe cand data viitoare?
