De data asta, dincolo de Cheile Folea si de capatul drumului: pana la varful Folea sau pe-acolo...

Intoarcerea in Folea s-a petrecut chiar mai repede decat ma asteptam asa ca, dupa ce am facut poze oamenilor la primul traseu - care de data asta a fost urmat de inca doua, adica de cele vecine, mai precis traseele din zona Nasul, mi-a luat picioarele la spinare si pe-aici ti-e calea. De fapt, la spinare aveam bocancii - ca pe forestier, si la dus si la intoarcere am mers in sandale.
Din chei pana-n capatul drumului, la temeliile de beton, sunt cativa kilometri, adica vreo ora. Merita facut la picior pentru ca ofera ceva de vazut: chiar si doua mici cascade, pe malul celalalt, flori, din loc in loc, vai inguste, ce se strecoara printre culmi.

Acuma...ca tot veni vorba, eu accept sa o iau cu masina pe-un forestier, cand asta inseamna sa-mi ia din picioare muuulti kilometri si deci sa castig timp, da' cand vine vorba de cativa kilometri de drum forestier, ii iau ca pe o incalzire pentru ceea ce va urma.

Drept in capatul drumului, pe o bucata de perete de stanca, sare-n ochi marcajul TG, iar imediat la dreapta, pe un trunchi de fag (daca-mi aduc bine aminte) urmatorul. Poteca e foarte clara. Urca in zig-zag culmea despadurita, apoi face o traversare spre stanga si intra-ntr-o padure de brad, foarteee umbroasa, iese intr-o poienita unde a fost candva vreun canton sau ceva, mai urca pret de cateva minute prin padurea de brad si gata! Iese-n culme, chiar in vecinatatea unui rest de adapost si a unei stane, inca folosita, ba chiar cam noua...
Iata ceea ce se vede de-acolo.

spre Capatanii...da' nu stiu ce..tre' sa ma uit pe harta...

Nu la acelasi lucru pot spune despre ce se vede aici. Cum sa nu stiu ce e? Love of my life, in materie de locuri, si nu numai. Mi-a si adus atatia oameni frumosi si buni!

Drumurile astea duc spre culmea principala a Capatanosilor. Folea se afla mai la sud de aceasta. Stana despre care scriam e chiar in dreapta, sub drum. Bine de stiut ca trebuie sa fie si vreun izvor pe-acolo.

Cum incepuse sa se auda tunand, am luat-o repejor in jos, inapoi.

Cam cu vreo cateva minute pana sa ajungem la ai nostri, a inceput sa ploua, iar mai apoi sa toarne.

 Si sa toooot toarne.

Ne-am adapostit intr-una din grotele din vecinatatea traseelor pe care se catarasera si ne-am pus sa mancam.
Am avut noroc se de data asta. Pesemne ca suntem fete bune si baieti buni si Doamne-Doamne are grija sa ne miscam in asa fel incat sa ajungem la timp.

Jidoaia si imprejurimile

Jidoaia este un lac de acumulare, aflat sub culmea Muntilor Lotrului, in partea sudica a acestora. Poarta numele paraului  pe albia caruia a fost ridicat, afluent de-al Voinesitei, care, la randul ei, e afluent al Lotrului.

Ma tot batea un gand sa cotrobaim si prin locurile acelea si desi nu eram sigura ca am fi gasit bujorul inflorit  sus, in culmea principala, am plecat totusi macar asa, intr-o recunoastere.

Dac-am fi avut timp (da' deh! a fost vorba de ziua de sambata, cand trezirea e foarte grea) am fi  ajuns pana-n culmea principala (marcata pe vremuri in stil "magistrala", adica cu BR), pe Voinegel in sus. Pe harta domnului Ploaie aparea chiar si un marcaj pe poteca ce pornea de deasupra lacului si urmarea, de sus, firul paraului Voinegel, trecand prin apropierea unei stane. Care nu mai e, din cate ne-a spus domnul C., adica domnul care era de serviciu la hidrocentrala. Date fiind ceasurile, am urcat cam pret de-o ora, ne-am dumirit cum e cu reteaua de drumuri de exploatare, mai vechi sau mai noi, care se  fugaresc unul pe altul  prin padurea de fag si apoi de brad si se indreapta spre gol alpin.
Cam asa arata padurea prin locurile acelea. Are un aer cam...devastat, ca efect al lastarisului de fag crescut dupa ce s-a rarit masiv padurea. Noi am ajuns pana pe la limita dintre fag si brad.

Iata si o imagine de dincolo de lac si de afluentul sau ce vine de la nord si se varsa in lac, paraul Tigana sau cam asa parca am vazut eu c-ar scrie pe harta.

Pe partea noastra de mal, s-a mai taiat un drum, care nu apare pe harta domnului Ploaie si care urca pe deasupra paraului pomenit mai sus. S-a taiat, de fapt, din pieptul stancos al muntelui, peste care stratul de sol ia uitati-va cat e! Si asta dupa cate milioane de ani sau ce numar sa fie?!

Am intalnit si multe fragute, da' doar inflorite, ceea ce inseamna ca  mai spre finalul lunii, merita chiar si o iesire scurta prin padurea din imediata apropiere a lacului.

Pana la baza lacului drumul a fost asfaltat candva, da' acum mai are doar ramasite de asfalt, care il fac sa fie mai dificil decat ar fi fara. In continuare, drumul da ocol barajului, trece pe langa o vila a celor de la Hidroconstructia (din cate stiu eu) si continua cu asta mai nou (despre care am scris mai sus).
Iata si o imagine a barajului, dar la intoarcere, adica din partea de drum care face ocolul, urcand spre vila  cu pricina.

Valea paraului e, in schimb, foarte frumoasa: ingusta (Pe alocuri e clar ca s-a detonat cate-o bucata de stanca pentru a face loc pentru drum. Pesemne ca apa reusise sa treaca pe sub, adica sa-si sape cate-un tunel.) si abrupta (Nu se prea poate sa ajungi la parau, coborand din culmile ce insotesc firul apei ,nici din stanga, nici din dreapta). Poate pe-alocuri, da' in destul de putine locuri, acolo unde se mai largeste valea.

Din pacate, ori nu stiu eu cum sa setez aparatul, ori nu are el aceasta posibilitate - de a fi mai sensibil in zonele cu contrast mare de culoare, cum ar fi diferenta dintre contururile brazilor si cer, da' ceva mai bine de-atat n-am reusit sa obtin.

 Acesta e podul de unde incepe drumul ce insoteste valea paraului Ranjeu' si duce spre Curmatura Buceciu - asta daca tineti drept si nu intrati pe vreo ramificatie.

Si mi-a mai placut foarte mult ceva la aceasta vale, de fapt, la valea Voinesitei, caci loculrile la care ma gandesc sunt destul de jos, mai jos de confluenta Voinesitei cu Jidoaia: arinii - liniile de arini insirati de-a lungul apei. Am incercat si ceva poze intr-un loc unde ne-am si oprit anume pentru asta, dar aceeasi problema ma "musca de ochi": neclaritatea la lina de demarcatie dintre varfurile copacilor si cer...
In schimb, daca tot am iesit din masina ne-am asezat la o placinta cu branza sarata (facuta de mine) si o felie  de cozonac si zau ca nu-mi venea sa mai plec. Cantau milioane de greieri, iar paraul susura atat de placut! Mai aveam un pic si incepeam sa torc...

O premiera pentru mine: Cheile Folea si doar o plimbare pe forestier, in sus, pana la capat si inapoi

Ideea cu Cheile Folea nici nu mai stiu cum mi-a venit...A bolduit-o Gabi in weekend trecut, cand ne-am adunat in Cheile Dambovicioarei, intreband despre cum se cheama varful ala "ca un corn" (adica Bacea). Mi-ar fi placut un 2 in 1, adica si Cheile Folea si Rezervatia Radita-Manzu, da' era musai si  macar un scurt rasfat in Cozia de mai, mai ales ca asta nu presupunea trezirea la o ora mai devreme asaaa, ci mergea si olecuta mai spre pranz...

Dupa somnul mai "imbelsugat" de vineri-sambata, duminica dimineata am reusit sa ne trezim un picut mai devreme ca sa avem suficient timp pentru un drum mai lung.

Baietii erau pusi pe catarat, iar noi, fetele, am luat-o pe drum in sus, iar dupa ce-am ajuns la capat ne-am intors tocmai la timp pana sa inceapa o ploaie zdravana.

In imagini, ziua de duminica arata cam asa:

Am intalnit si flori foarte dragi mie: lopatea (daca-mi amintesc bine...), adica o urzicuta foarte parfumata - cam in aceeasi nota cu garoafa, margarete galbene - ce-mi plac foarte mult si simpaticele Forget me not (Asa-mi place cum suna-n engleza!!!), adica albastrele flori de Nu-ma-uita:

Baietii au apucat sa urce doar pe traseul de incalzire, da' ploaia n-a tinut cont de intentiile lor...

Pana sa inceapa ploaia am avut timp sa-mi arunc ochii si pe malul celalalt si am incercat si o poza a unui traseu, in speranta ca se pot zari asigurarile. Top-ul e chiar sub braul acela inierbat:

Apoi cerul s-a revarsat peste noi.

Cat va tine vara, ne-am propus sa mai ajungem macar de vreo doua ori in Folea. Si chiar de sambata pana duminica.

La scaldat, in verdele luminat al Coziei de mai

Dintotdeauna....adica de cand am inceput sa urc, am fost de parere ca in Cozia e cel mai bine sa te duci primavara si apoi toamna si iarna, in egala masura. De verdele primaverii ei mi-era asa de dor incat a fost musai macar un drum pana-n Poiana Zanelor si inapoi.

In pozele ce vor urma (neprelucrate nicicum - nici macar deschise un stropsor) am reusit sa redau un picut ziua de sambata. Nu am reusit nici macar o poza clara cu singura gentiana intalnita in locul unde ma asteptam sa gasesc cel putin cateva...Sau poate ca erau stranse din cauza ploii ce turnase si nu le-am zarit eu, desi m-am tot uitat. Si nu doar eu. Nici Lotzi nu a zarit alta in afara de cea gasita de mine...

Sa o luam cu inceputul: plecam din oras la o ora...ca de sambata, dupa o saptamana de lucru si dupa un drum de la Bucuresti la ceasuri tarzii, adica pe la vreo 11 sau chiar dupa. In tot cazul, am plecat de la Turnu pe la vreo 1...sau cam asa.

Dupa ce ne-am scufundat bine de tot in verdele de primavara al Coziei si-n lumina ei - cea mai calda dintre lumini, am ajuns la Stanisoara in acelasi timp cu ploaia. Acolo - o surpriza oarecum placuta: un concurs de trekking...ca sa zic asa... intre cateva echipe de elevi din Ilfov. Copiii au avut de urcat pe valea Pausii si au coborat spre Turnu, iar finish-ul a fost la Arutela. Organizatorii au fost DJTS Ilfov si Valcea si PN Cozia.

Da' sa revenim la noi...mai precis la...pozele noastre, ce "puncteaza" drumul de la Turnu la Stanisoara sau daca ar fi sa redau impresia mea, ce se repeta cu fiecare ocazie cand ma aflu in acele locuri - la scaldat in verdele luminat al Coziei:

Am intalnit si flori si gaze (Cred ca o poza foarte asemenatoare..daca nu chiar cu aceasta tulpina, da' rasarita anul trecut, am si din tura de acu' un an):

Dupa cum scriam si mai sus, am ajuns la Stanisoara aproape in acelasi timp cu ploaia ...de fapt, la cateva minute dupa ce a inceput sa toarne pe acoperisul de tabla incins de soarele de mai devreme:

Dupa ce s-a domolit ploaia, am luat-o in sus spre cascada si apoi spre Poiana Zanelor, prin locuri care pentru mine e ca si cum fac parte din mine, da' pentru baieti au fost o premiera, care ofera privirii privelisti de-un mare fel....pe bune:

Fruntea Oii, unde imi propusesem sa ajung din nou, anul acesta, dar n-am ajuns...

Eeeeee..si ajunseram si-n poiana de care mi se face dor mereu si mereu, poiana (era sa scriu ca a mea....) cu bunatati:

Nu stiu cum se cheama...Parca ma uitasem de ea in Atlas, da' nu mai stiu...

si care te face sa nu-ti mai vina sa pleci, ci sa ramai, si doar sa te uiti la ce e-n jurul tau, fie privind la o aruncatura de bat....sau la vecini..ca sa fim olteni de la cap la coada...

deasupra cascadei

In coborarea de la Stanisoara la Turnu, ne-am oprit cateva minute si la punctul de belvedere, adica la stanca de belvedere si m-am uitat asaaa, indelung la Coltii Foarfecii, pe unde am cotrobait asta-toamna cu Ionica. Ne mai duci, Ionica, si la toamna?

Stanca, ea insasi, e foarte frumoasa, nu doar ceea ce se vede in jur, urcand acolo. E plina de pini si de arbusti de mojdrean frumos mirositori (O fi corect pluralul "mojdreni"?)

La buna revedere, draga mea Cozie! Sa ne ramai asa cum esti, fara telecabine, partii, drumuri asfaltate....Cine vrea sa te cunoasca sa-si miste picioarele, sa-si umfle plamanii....si sa invete ce inseamna respectul si pentru trecut si pentru un viitor, cu adevarat durabil si bun pentru toti sau macar pentru cat  mai multi...