Nu m-as fi gandit ca voi merge vreodata la catarat desi la Cheia e pliin cu trasee, dar eu mi-am cam facut un obicei sa merg la Cheia vara mai rar decat ajung iarna pe acolo (Si iata si cum se de intampla asa: link-ul asta poate ca va duce la fotografiile pe care Gabi le-a facut asta iarna cand ne-am dus in Chei. Mi-au placut fotografiile astea asa de mult incat le revedeam intr-un mod aproape compulsiv. Gasisem si un fond muzical....Loreena Mckenitt...o piesa numai cu harpa http://groups.yahoo.com/group/vanturarita/photos/album/413136579/pic/list ). Oricum sub Santinela doar noi eram, adica eu si prietenii mei bucuresteno-pitesteni impreuna cu care ma simt atat de myself. Si Emil. Ce-mi place cand oamenii care-mi plac ajung sa se cunoasca si se conecteaza oarecum!
Ce-i drept, vara aceasta a fost vara Buila. Asa ca daca ma gandesc mai bine, cataratul in premiera (unde altundeva decat la Cheia?!) a fost "cireasa de pe tort". Nici nu mai stiu numarul "taberelor lui Stoican" cum imi place sa le zic taberelor organizate de-a lungul celor doua doua luni de inceput de sezon cald pentru transportul materialelor si constructia refugiului din Curmatura Builei.
Apoi, la ultima tabara, duminica dupa seara de inaugurare, chiar daca nu ne-am trezit la cat ne propuseseram, tot am plecat la drum pe portiunea de creasta dupa care tanjeam in saptamanile din urma, in timp ce treceam peste Cacova si Piatra. De fapt, am ajuns doar pe cea mai inalta "gura de rechin" la 1885m cat are (asta imi inspira mie cele mai multe varfuri din Buila vazute din anumite unghiuri). Sufletelul meu spera la puzderia de bulbuci de anul trecut, dar din pacate, nu am gasit atat de multi. De intors, ne-am intors prin Dos, dupa un pic de jnepeneala, dar a fost fain. Iarna insa pe acolo e clar culoar de avalansa. Nimic nu poate creste mai ales pe mijlocul valcelului din cauza ca totul e carat la vale. Am avut ca parteneri de tura si oameni noi care se pare ca vor fi prezente de bun augur in viata mea.
Apoi am revenit la o saptamana parca (ma tot chema) si am trecut peste creasta pornind din Oale, coborand din Albu si oprindu-ne la Patrunsa vreo doua ceasuri la un ceai, in chilia lui Lavrentie. Am mers cam toata ziua ori cu norul deasupra noastra, ori prin nor de-a dreptul, dar tocmai asta a facut ca locurile sa fie si mai tainice. Poate ca la toamna, intr-o zi senina, voi ajunge din nou pe sus. Sper. Pe la 8 eram din nou la masina, pe care o lasaseram la Izvoru' Frumos, in poarta manastirii Pahomie. Nici nu am ajuns bine ca a si inceput sa ploua. Sa toarne!! Inca o data am constatat ca Doamne-Doamne ne iubeste.
Si ca sa fie treaba oabla, finalul de luna fu' de-a dreptul pur si simplu. Pentru ca, in definitiv, chiar a fost mai simplu decat ma asteptam. Pentru ca, tot in definitiv, e chestiune de maniera de abordare a situatiei. Dar eram cu Gabi si cu Alex. Nici nu se putea mai bine! Recunosc ca am facut asta tocmai pentru ca eram cu Gabi si cu Alex! Tema pentru noi, "pufarezii" sau "licuricii" (ca deja eram altceva decat "soarecii" dintr-o tura de drumetie) a insemnat mai intai Hornul Inghetat si apoi Mignon-ul. In orice caz, duminica, dupa ce am mai urcat partial Mignon-ul, doar pana unde am avut coarda intre maini, ma tot uitam in timp ce Alex si Emil urcau chiar pe fata dintre Mignon si 1 Mai si parca nu eram convinsa ca urcasem pana acolo. Ce sa mai spun la Hornul Inghetat, asteptand sa recupereze Emil buclele din Bastion (8 cica)! Ma tot gandeam: acolo am fost eu ieri?? In fine...hopul mare in ceea ma priveste a fost sa ma las in coarda. Acum cand deja am facut asta, cred ca o sa uit gandul asta: "Gata. Am urcat destul. Mi-ajunge." Pentru ca acum stiu ca Alex e atent si asigura si oricand imi pot aseza talpile pe stanca, imi intind picioarele si apoi pot sa cobor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu