Imi plac multe locuri. Mai ales ca sunt, de felul meu, foarte curioasa si vreau sa descopar mereu ceva. Dar mi se face un dor nebun doar de un singur loc: de Buila. Desi imi plac multe locuri (ca sa ma refer doar la ce avem pe-aici, prin zona), se naste ciclic (ca orice nevoie) doar nevoia de a fi acolo. Clasica diferenta dintre dorinta si nevoie. La mine e mai mult decat evidenta: asa e si cu oamenii...sunt oameni care-mi plac, dar a caror lipsa o simt mai mult sau mai putin si sunt oameni care-mi plac mai mult sau mai putin, dar a caror lipsa o simt poate prea acut uneori...Buila pare sa fie exceptia: imi si place muult si am si o mare nevoie (daca nu chiar dependenta) sa fiu acolo cand si cand.
Asa ca ne-am intors. In Buila. In weekend-ul trecut. Pe accuweather era cam confuzanta prognoza, dar noi am plecat fie ce-o fi...
Sambata dimineata am pornit la drum. Si cu oameni vechi (de la inceputurile mele....acuma deja din familie) si cu newcomeri. Toti ne asiguraseram libera si ziua de luni in speranta ca vremea va fi senina trei zile. Eram cu atat mai recunoscatori pentru cerul de clestar de sambata pentru ca, desi speram ca vremea sa tina, ne asteptam la oarece schimbare.. Tocmai de asta am si urcat pe Albu', care tasnea ca un piept de piatra spre albastrul fara pata, dar de data asta pe marcaj, nu spre cruce. Si stiti ce? Am urcat din marcaj in marcaj. Pentru prima data. Eram chiar curioasa daca se poate urmari marcajul fara sa-l pierzi din ochi: si bineinteles ca se poate. Am incercat sa fac abstractie ca stiu unde trebuie sa ajungem si cautam cu privirea PG ca sa ma las condusa numai de marcaj. Pana ce traversezi muchia ce duce la cruce se poate. Dupa aceea e clar ca trebuie sa traversezi caldarea si e clar conturata si fereastra unde trebuie sa ajungi. Din locul unde incepi traversarea caldarii priveam de jos spre crucea rosie conturata pe cer si nu-mi puteam desprinde deloc privirea...ma simteam mica...mica in lumea aia de piatra...da' imi placea sa mai simt asa. Peretii prabusiti de dincolo de valea Bulzului erau si ei aproape ca la fel de imbietori pentru privire, fiind colorati in toate culorile focului...limbi de foc revarstate spre vale.
A doua zi: ceata ce ti se lipea de haine si lasa aschii de promoroaca.Ne-am invartit noi pana dupa ora 12...mai un ceai, mai o supa si pana la urma am decis sa o luam prin Dos...baietii oricum de fiecare data au fost numai pe sus, pe creasta. Era timpul sa cunoasca si poteca de-aici. In mai putin de-o ora de cand am plecat din Curmatura am inceput sa vedem albastru: norul s-a spart pret cam de vreo ora-o ora si ceva...doua... cam cat ne-a luat sa ajungem pana in Comarnice si sa avem sub ochi tot abruptul nordic...ooff si Alin asta care nici macar nu s-a gandit sa-si ia aparatul!!! La ce si-a mai luat Nikon?? In fine... ajungem si la Cheia, unde John m-a si certat ca lui nu i-am spus de tura asta..ar fi venit si el cu noi. Asta e! Ramane pe altadata. Sa speram ca urmatoarea tura va fi de sambata pana duminica seara sub un cer senin-senin. Si vom tine creasta pana in Oale. Seara am ramas la cabana doar noi si nea Fane. John si George au coborat in oras. Luni incepea o noua saptamana de munci. Pentru noi ziua de luni insemna sa purcedem spre valea Cheii prin Brana Caprelor. Nici nu apucam sa intram in chei ca unul din noi a zarit "ceva" pe un colt de stanca din Stogsoare: "-E om? -Cum sa fie om? Ce va veni? Cine sa fie acolo decat o capra? -Pai uite ce seamana cu un om care sta in picioare si se uita la noi? -Si? Ce daca seamana? Sta intoarsa cu spatele de-aia nu va dati seama ca e o capra"...Si cand a tasnit de pe stanca nu a mai fost indoiala!
Fiecare din cele trei zile a ramas cu cate un tablou in mintea mea (as fi vrut sa poata fi vazute in imagini suprinse cu aparatul foto, dar...): sambata, muchia argintata ce urca spre crucea Albului, duminica, cateva varfuri adunate in acelasi tablou, creionate pe cerul albastru, vazute de jooos, de pe poteca din Dos, chiar la intrarea in traversarea unuia din ultimele valceluri dinaintea poienii Comarnice (unul din acelea cu paraias...parca...de fapt, cam toate au cate-un fagas de apa curgatoare), luni, iuresul de culori in care se imbraca toamna de toamna copacii atarnati de Stogsoare, asa cum ii vedeam noi de pe Brana. Si marele premiu (tot de duminica...ca tot a inteles Nico sa vina cu masina pana la tunel, in loc sa se fi oprit la Podu' Rosu si, prin urmare, am luat-o la picior pana aproape de Iezer, de unde ne-a cules la intoarcere): o infinita imbratisare calda, deci galbena, de la bunica-natura, care a cusut goblene minunate pe valea Cheii (ca in fiecare toamna). E un loc, pe drumul din valea Cheii, unde coroanele copacilor se unesc si tot ce vezi e un galben cald si luminos oricat ar fi cerul de gri. Mi-am amintit de versurile pe care Dani a pus note foarte potrivite:...aripi desfasurate....si poate pasii nostri inca ii mai dor....ei trec in frunze, flori si mai departe....Asta la primavara.
