Ca de obicei, vara la Cheia

Cum nu puteam nici in ruptul capului sa sar peste tura de la Cheia (unde in weekend-ul trecut, singurul grup in care nu cunosteam chiar pe nimeni sau mai bine zis nu aveam macar un amic sau o amica era grupul celor  care venisera pentru aniversarea nuntii de argint a unor prieteni), postez cateva poze din weekend-ul ce tocmai s-a incheiat....si aceasta mai mult ca un reminder pentru prietenii mei care-or vedea aceste poze si carora le este dor de Cheia si de meleagurile "aferente". Da' ca sa nu vi se faca asa un dor mare, va spun, prieteni, ca va astept cand ne vom aduna cu copiii in cele doua tabere Ranger Junior (a se vedea: http://prasleasipadureafermecata.blogspot.com/).

Mai intai cateva poze ce prezinta motivul pentru  care ne-am dus la Cheia, desi eu imi facusem, cu ceva vreme in urma, socoteli de-un weekend la cules de cimbrisor...
Sa curga poze cu cataratorii:

Tr. Incepatorului - adica era incepator in ale pitonatului cel care a facut aceasta operatiune, nu ca ar fi un traseu pentru cei incepatori in ale cataratului

Gabi pregatindu-se de coborare, dupa ce a echipat Bachus-ul

De la stanga la dreapta - Trocadero, Hornul Dezghetat si Bachus

Cei de jos care vor fi sus.

Nu-i asa ca va e dor si de Cheia si de privelistile ce vi se deschid privirii cand sunteti pe-acolo?

Stiti ce frumoasa e padurea asta toamna? E padurea ce acopera capatul de jos al Stogsoarelor.

Cine trece primu'?

Stogu' vazut din mica sa, aflata la baza Santinelei

Iata si in ce ne-am oprit foarte de-aproape privirea si pe alocuri am mai si inspirat adanc:

Duminica am zarit din masina un grup de cateva persoane - localnici dupa aparente - care veneau disnpre Saua Hadarau. Unul din cei cativa barbati avea in mana un crin de padure (Lilium Martagon) inflorit. Sau cel putin mie asa mi s-a parut, tinand cont de culoare. Mi-a venit sa cobor din masina si sa-i pleznesc vreo doua. Oare cat creier sa aiba cineva care face un asemenea gest? Ca s-ar putea sa fi ajuns la destinatie cu floarea deja ofilita. Sau poate ca nici nu voia sa o dea cuiva...ci o rupsese ca sa se afle-n treaba...

Nu puteam sa nu va arat si ceea ce mi-a adus momente de bucurie si incantare, chiar daca stiu ca sunt si opinii cum ca prea postez multe flori. Da' doar e flora spontana a noastra si ar trebui sa o cunoastem cam toti...

Valea lui Stan...Vorba lui Vio: "Cine-o fi Stan asta?"

La intoarcere, desi era destul de probabil sa ajung din nou cu emotii abia la ultimul autobuz inapoi, spre casa, ne-am bagat, totusi, si pe Valea lui Stan. De vazut poze pe net, mai vazusem, mai ales de la trofeul celor de la Monom, de-acu' vreo doi ani si stiam ca trebuie sa ma astept la multe scari, da' senzatia pe care o ai cand descoperi ceva nu ma asteptam sa o traiesc asa din plin. Frumos si minunat loc! Multumim, Alexule, pentru idee!

Poze..doar cateva. Acestea:

Si, la final, un crampei dintr-un curcubeu, care se intindea dintr-un capat al cerului in celalalt. A aparut dupa ploaia adusa de-un nor amenintator rau, da' care s-a revarsat mai sus, nu si asupra noastra.

Gingasii de Fagaras

Ca tot aveam o zi libera in plus, de Rusalii, ne-am gandit sa mergem pe la vecinii si prietenii nostri, care acum sunt chiar si mai multi. Am ajuns deci in Fagaras, gazduiti de baietii de la Salvamont Arges, in refugiul lor.

Ca vremea a fost cum a fost asta e deja stiut. Si o stiam chiar dinainte de a pleca, da' ne-am zis ca mai bine sa fim acolo si, in caz de da macar de-o fereastra cu senin, o si luam in sus. De luat am luat-o si in sus, da' in varianta scurta, adica pe marcajul CA pana deasupra lacului Capra si inapoi pe BA.

Mai stiam ca in Fagaras, de Rusalii, ar fi toate sansele sa fie inflorit rozaliul rododendron, adica bujorul de munte. Si iata ca a fost. Si nu doar el. Am mai intalnit cateva gingase flori, ceva...Ranunculus...cred. Daca ne-am fi dus dupa cateva zile cu soare, probabil ca am fi gasit adevarate explozii de roz pe coastele ce se lasa spre Transfagaras, da' noi ne-am bucurat si la cele intalnite, atatea cate au fost ele.

Pentru ca aceste poze sunt intrate deja in sesiunea de restante, postez doar cateva, adica acelea care mi-au placut cel mai si cel mai mult.

De data asta, dincolo de Cheile Folea si de capatul drumului: pana la varful Folea sau pe-acolo...

Intoarcerea in Folea s-a petrecut chiar mai repede decat ma asteptam asa ca, dupa ce am facut poze oamenilor la primul traseu - care de data asta a fost urmat de inca doua, adica de cele vecine, mai precis traseele din zona Nasul, mi-a luat picioarele la spinare si pe-aici ti-e calea. De fapt, la spinare aveam bocancii - ca pe forestier, si la dus si la intoarcere am mers in sandale.
Din chei pana-n capatul drumului, la temeliile de beton, sunt cativa kilometri, adica vreo ora. Merita facut la picior pentru ca ofera ceva de vazut: chiar si doua mici cascade, pe malul celalalt, flori, din loc in loc, vai inguste, ce se strecoara printre culmi.

Acuma...ca tot veni vorba, eu accept sa o iau cu masina pe-un forestier, cand asta inseamna sa-mi ia din picioare muuulti kilometri si deci sa castig timp, da' cand vine vorba de cativa kilometri de drum forestier, ii iau ca pe o incalzire pentru ceea ce va urma.

Drept in capatul drumului, pe o bucata de perete de stanca, sare-n ochi marcajul TG, iar imediat la dreapta, pe un trunchi de fag (daca-mi aduc bine aminte) urmatorul. Poteca e foarte clara. Urca in zig-zag culmea despadurita, apoi face o traversare spre stanga si intra-ntr-o padure de brad, foarteee umbroasa, iese intr-o poienita unde a fost candva vreun canton sau ceva, mai urca pret de cateva minute prin padurea de brad si gata! Iese-n culme, chiar in vecinatatea unui rest de adapost si a unei stane, inca folosita, ba chiar cam noua...
Iata ceea ce se vede de-acolo.

spre Capatanii...da' nu stiu ce..tre' sa ma uit pe harta...

Nu la acelasi lucru pot spune despre ce se vede aici. Cum sa nu stiu ce e? Love of my life, in materie de locuri, si nu numai. Mi-a si adus atatia oameni frumosi si buni!

Drumurile astea duc spre culmea principala a Capatanosilor. Folea se afla mai la sud de aceasta. Stana despre care scriam e chiar in dreapta, sub drum. Bine de stiut ca trebuie sa fie si vreun izvor pe-acolo.

Cum incepuse sa se auda tunand, am luat-o repejor in jos, inapoi.

Cam cu vreo cateva minute pana sa ajungem la ai nostri, a inceput sa ploua, iar mai apoi sa toarne.

 Si sa toooot toarne.

Ne-am adapostit intr-una din grotele din vecinatatea traseelor pe care se catarasera si ne-am pus sa mancam.
Am avut noroc se de data asta. Pesemne ca suntem fete bune si baieti buni si Doamne-Doamne are grija sa ne miscam in asa fel incat sa ajungem la timp.

Jidoaia si imprejurimile

Jidoaia este un lac de acumulare, aflat sub culmea Muntilor Lotrului, in partea sudica a acestora. Poarta numele paraului  pe albia caruia a fost ridicat, afluent de-al Voinesitei, care, la randul ei, e afluent al Lotrului.

Ma tot batea un gand sa cotrobaim si prin locurile acelea si desi nu eram sigura ca am fi gasit bujorul inflorit  sus, in culmea principala, am plecat totusi macar asa, intr-o recunoastere.

Dac-am fi avut timp (da' deh! a fost vorba de ziua de sambata, cand trezirea e foarte grea) am fi  ajuns pana-n culmea principala (marcata pe vremuri in stil "magistrala", adica cu BR), pe Voinegel in sus. Pe harta domnului Ploaie aparea chiar si un marcaj pe poteca ce pornea de deasupra lacului si urmarea, de sus, firul paraului Voinegel, trecand prin apropierea unei stane. Care nu mai e, din cate ne-a spus domnul C., adica domnul care era de serviciu la hidrocentrala. Date fiind ceasurile, am urcat cam pret de-o ora, ne-am dumirit cum e cu reteaua de drumuri de exploatare, mai vechi sau mai noi, care se  fugaresc unul pe altul  prin padurea de fag si apoi de brad si se indreapta spre gol alpin.
Cam asa arata padurea prin locurile acelea. Are un aer cam...devastat, ca efect al lastarisului de fag crescut dupa ce s-a rarit masiv padurea. Noi am ajuns pana pe la limita dintre fag si brad.

Iata si o imagine de dincolo de lac si de afluentul sau ce vine de la nord si se varsa in lac, paraul Tigana sau cam asa parca am vazut eu c-ar scrie pe harta.

Pe partea noastra de mal, s-a mai taiat un drum, care nu apare pe harta domnului Ploaie si care urca pe deasupra paraului pomenit mai sus. S-a taiat, de fapt, din pieptul stancos al muntelui, peste care stratul de sol ia uitati-va cat e! Si asta dupa cate milioane de ani sau ce numar sa fie?!

Am intalnit si multe fragute, da' doar inflorite, ceea ce inseamna ca  mai spre finalul lunii, merita chiar si o iesire scurta prin padurea din imediata apropiere a lacului.

Pana la baza lacului drumul a fost asfaltat candva, da' acum mai are doar ramasite de asfalt, care il fac sa fie mai dificil decat ar fi fara. In continuare, drumul da ocol barajului, trece pe langa o vila a celor de la Hidroconstructia (din cate stiu eu) si continua cu asta mai nou (despre care am scris mai sus).
Iata si o imagine a barajului, dar la intoarcere, adica din partea de drum care face ocolul, urcand spre vila  cu pricina.

Valea paraului e, in schimb, foarte frumoasa: ingusta (Pe alocuri e clar ca s-a detonat cate-o bucata de stanca pentru a face loc pentru drum. Pesemne ca apa reusise sa treaca pe sub, adica sa-si sape cate-un tunel.) si abrupta (Nu se prea poate sa ajungi la parau, coborand din culmile ce insotesc firul apei ,nici din stanga, nici din dreapta). Poate pe-alocuri, da' in destul de putine locuri, acolo unde se mai largeste valea.

Din pacate, ori nu stiu eu cum sa setez aparatul, ori nu are el aceasta posibilitate - de a fi mai sensibil in zonele cu contrast mare de culoare, cum ar fi diferenta dintre contururile brazilor si cer, da' ceva mai bine de-atat n-am reusit sa obtin.

 Acesta e podul de unde incepe drumul ce insoteste valea paraului Ranjeu' si duce spre Curmatura Buceciu - asta daca tineti drept si nu intrati pe vreo ramificatie.

Si mi-a mai placut foarte mult ceva la aceasta vale, de fapt, la valea Voinesitei, caci loculrile la care ma gandesc sunt destul de jos, mai jos de confluenta Voinesitei cu Jidoaia: arinii - liniile de arini insirati de-a lungul apei. Am incercat si ceva poze intr-un loc unde ne-am si oprit anume pentru asta, dar aceeasi problema ma "musca de ochi": neclaritatea la lina de demarcatie dintre varfurile copacilor si cer...
In schimb, daca tot am iesit din masina ne-am asezat la o placinta cu branza sarata (facuta de mine) si o felie  de cozonac si zau ca nu-mi venea sa mai plec. Cantau milioane de greieri, iar paraul susura atat de placut! Mai aveam un pic si incepeam sa torc...