Aprilie de Cozia: prin Poiana Zanelor, la un ceai de cimbrisor facut de doamna Ani

Tot o tura ritualica este si vizita la prietenele noastre, zanele din Cozia. Desi mai urcaseram si in alti ani, in aprilie, si chiar ceva mai devreme, zapada multa de anul acesta a facut ca, de data aceasta, sa gasim si ghioceii inca infloriti (numai Galanthus Nivalis). In premiera! Pana anul acesta, am avut parte numai de tulpinile lor, inca verzi, si de bumbisorii din varf, in care se transformasera florile.

Scopul plecarii de acasa a fost sa ma asigur ca unele dintre cele mai delicioase bunatati ale zanelor sunt intacte si la locul lor. Am inceput ziua cu inima un pic stransa pen'ca acu' vreo 2 ani, la inceput de mai (si anul trecut, tot prin mai) nu am gasit nici urma de....Pesemne ca era prea tarziu... pen'ca anul acesta le-am gasit!! In schimb, e prea devreme pentru celelalte bunatati, asa ca probabil vom mai trece pe la zane intr-unul din weekend-urile lunii mai.

Si-apoi gata! Pana la toamna, taiem Cozia din program, indiferent cine va mai pofti cu noi, pe meleaguri coziene. Vara e prea mare chinul din cauza caldurii (desi e umbra pe unde-mi place mie cel mai mult sa urc, da' expunerea pe sud face sufocant aerul chiar si in padure) si sunt prea multe capuse!

Imi place mult sa urc primavara in Cozia, mai ales pe unde ma duc eu, de obicei! Chiar si pe valea dintre Coltii Foarfecii si Fruntea Oii, desi adanca si foarte umbrita, lumina care patrunde prin marea umbrela a coroanelor de-un verde crud, imi da o stare de magic si de poveste. Apoi, ceva mai sus, se deschide marea priveliste a peretilor Marelui Amfiteatru si ai Durducului si pana ce intri printre mestecenii ce anunta ca in scurt timp vom ajunge in Saua Doctorului, te tot miri ca si-n Cozia e atata perete, atat pe stanga, in zona Coltilor Foarfecii, cat si pe dreapta. Si nu doar pe sus ai la ce te uita. Chiar si poteca e mare prilej de incantare, nu doar vizuala, ci si olfactiva. Parfumatii bulgarasi de iedera alba strajuiesc poteca pana sus. Ceva mai tarziu se vor "combina" si cu movul irisilor, carora le-au dat doar frunzulitele deocamdata.

Din fericire, desi s-au tot plimbat nori deasupra noastra, nu ne-a plouat. Ba chiar ne-am baut ceaiurile pe terasa, rezistand cu stoicism, timp de mai bine de-o ora, "muzicii" lansate in eter de catre unii urcati cu masina pana la cabana, care gratareau de zor. 

Dupa ce ne-am minunat de cat de albi era Fagarasii (ceea ce pune sub semnul intrebarii ca vom ajunge peste cateva saptamani pe Negoiu, venind dinpre fata nordica a muntelui), ne-am inceput coborarea spre Stanisoara, printre muuulte-muuulte viorele. Intr-un loc am gasit si un palc de trei-rai, da' n-am avut ragazul sa iau aminte mai pe indelete la fiecare cate petale are  si ce fel de. Pana la punctul de belvedere, inca mai sunt petice de zapada pen'ca deasa padure de brad tine temperatura la cateva grade peste 0 pana-n prag de vara.

Mai jos, cand ne-am lasat in padurea de foioase, monotonia potecii a fost sparta de cantecele si ciripeli care m-au uns pe suflet. Ca sa intregeasca vraja, s-a lasat peste noi o lumina blanda si calda, mai ales dupa ce s-a scurs (sau s-a dus mai departe) norul cel negru pe care-l lasaseram in urma cand am plecat de la cabana. Din loc in loc, cate-un cires inflorit sporea si mai mult farmecul luminii de dinainte de amurg.

Am stat ceva vreme si la Stanisoara. Nu eram in stare sa plecam. Imi venea, pur si simplu, sa plutesc deasupra pajistii si a pomilor infloriti, sub ultimele raze ce patrundeau printre profilurile copacilor aflati pe culmea de dincolo de paraul Gardului. As mai fi stat acolo mult si bine, da' cand ti se face foame...si mai e si inainte de luni...

De vazut, doar o singura poza...ca deh! Uneori uitam sa luam aparatul, iar cu telu'...
Da' ce se vede-n poza e asa o raritate (o viorea alba, nu viorie), ca va fi iertata calitatea pozei: