Din nou cu Adi si Cristina in Buila

Cateva fotografii din aceasta tura, se gasesc la Adi pe site (click pe link-ul de alaturi).

Nu stiu care e lectia de invatat dupa tura din weekend-ul ce tocmai s-a scurs, petrecut in Buila. Cred ca, in primul rand, as avea de invatat sa trancanesc mai putin si sa fiu mai atenta la traseu, iar atunci cand merg cu oameni care stiu locurile sau stiu sa se orienteze sa nu-i urmez pur si simplu, fara sa iau aminte la ce si cum. Stiu ca fac asta, mai ales in ultima parte de traseu, adica in coborare si mai ales cand am alaturi oameni in care chiar am incredere.

Plecarea in Buila se petrecu oarecum din scurt, adica abia joi seara m-am gandit la asta, intorcandu-ma de la Bucuresti, pe la Dedulesti, unde am vazut-o nespus de frumoasa, asa cum era conturata pe cerul serii. Recunosc...stiam ca Adi era decis pentru o tura in Buila, dar nu stiu daca ar mai fi plecat in caz ca eu nu intrebam.

Am plecat la drum sambata dimineata la 7, in formula de 3. Pe la 8 autobuzul era deja in Barbatesti. Nu mai stiu cat era ceasul cand am coborat din autobuz si ne-am indreptat spre iesirea din sat.Cert este ca am facut putin peste o ora pana la troita de unde pornesc marcajele de CR si CA. De data asta, am urmat CR si ne-am indreptat spre Patrunsa, cu gandul de a urca pe Albu' pe marcaj PG. In jur de 11, cred, eram la Patrunsa, deasupra chiliilor, unde ne-am oprit cateva minute. Acolo am si intalnit primele branduse de anul acesta. Dar ramasesera inmarmurite in spuma de ninsoare din ultimele zile. Pe masura ce inaintam spre Casa de Piatra, eram intampinati de ghiocei din ce in ce mai multi. Galanthus nivalis.Gingasi, delicati si totusi, niste invingatori.

Imi era asa de dor de Albu'...cum de putine locuri imi e asa de dor...poate doar sa sed sus pe Vioreanu si sa privesc in zare simt un dor si mai mare. Din fericire, pana sus la cruce, pe Albu', aproape nici urma de gheata. Era un pic de zapada, dar deloc inghetata. Nici macar intarita de vantul care se auzea din ce in ce mai tare la fiecare pas facut.

Mi-era bine asa urcand cu vantul suierand deasupra. Imi placea sa-l ascult. Si nu e vorba de adrenalina.In niciun caz. Era ca si cum albul care se deschidea privirii pe masura ce urcam, peste care se ridica perdeaua de zapada spulberata, supradimensiona crestele din jur: si creasta principala, cu Vioreanu, pierdut in fuioarele gri de nor, si cea pe care paseam venind dinspre cruce si care ma ducea perpendicular pe creasta principala, si-n stanga, si-n dreapta. Peste Patrunsa si spinarile impadurite ale dealurilor de dincolo de ea, se lasa o negura ce invaluita treptat tot ce era jos. Deasupra cerul se arata pe-alocuri albastru, acolo unde norii se desirau in alunecarea lor catre Capatanii si Parang. Mergeam spre lumina....probabil si de acolo senzatia asta: jos negura din ce in ce mai adanca, iar sus, lumina.

Nu eram doar noi sus. Observasem inca de la Casa de Piatra ceva urme in zapada, dar nu prea-mi putea da seama daca era un singur om sau mai multi. Abia cand am ajuns sus, dincolo de crucea Albului, am zarit trei siluete pe Piatra.

Cum zapada era cimentata ne-am gandit ca riscul de alunecare e prea mare sa continuam pe creasta si am preferat sa ne indreptam spre Curmatura Builei. PR ne astepta chiar in capatul muchiei pe care veneam. PG pe care urcasem la inceput il lasasem demult in stanga.

Dupa ce am intrat printre brazi s-a facut o liniste in care parca-ti venea sa te asezi in zapada si sa stai....pur si simplu.Doar pasii nostri scartiau zapada. Atat. Deja cerul se limpezise si revarsa peste noi o lumina pe care albul zapezii si linistea din jur o intensificau, o faceau sa fie si mai clara.

Dupa o pauza de mai mult de un sfert de ora in pridvorul stanei, ne-am lasat spre Bolovanul Matusii si am continuat prin Dosul Builei.Ma asteptam sa depunem ceva efort pentru a face urme in zapada.Dar nu. Bocancii ni se afundau in zapada doar pana la glezne. In zapada proaspat ninsa. Sub aceasta, strat tare de zapada. La un moment dat mi-am dat seama ca ar fi cazul sa-mi pun coltarii. Nu ma asteptam sa fie nevoie de ei. Stiam ca in Dosul Builei se inoata in zapada, dar sambata nu era cazul...

Norii se sparsesera cu totul si ningea cu soare. Parea ca ninge cu fulgi de mica. Asa erau de stralucitori. Iar abruptul nordic al crestei era majestuos.Fara exagerare! Mintea mea refuza sa proceseze in cuvinte imaginea peretilor de stanca si a muchiilor peste care se revarsa zapada, care se incapatana sa mai stea inca un timp lipita de marginea abruptului. Buila arata exact ca-n reclama de la Kiss FM: zapada luase forma unor buze pline si usor bosumflate. Dar ceea ce-ti taia rasuflarea si ramaneai cu privirea pironita era Vanturarita (ma refer la varful de 1866m), vazuta din ultima mare poiana (numele poienilor le incurc...nu stiu care cum se cheama...).

Am ajuns pe la 6 in Poiana Comarnice. In continuare ar fi trebuit sa vina de la sine coborarea. Numai ca la un moment dat, nu am mai vazut marcajul.Poate ca era ingropat in zapada troienita si prinsa de trunchiurile copacilor, poate ca pur si simplu nu ni s-au oprit privirile pe el...M-am gandit de zeci de ori unde ar fi trebuit sa fie marcajul pe care nu l-am mai vazut. Mi-a fost teama ca daca ne ducem prea mult in dreapta intram pe albia paraului Comarnice, ale carui saritori le-am mai incercat intr-o vara...demult.Asa ca am facut stanga (prea mult stanga) si zarind de sus un alt parau, am inceput sa coboram pe acesta, care ne-a dus pe valea Cheii. Paraul fara nume, dar care acum e al nostru.

Evident ca primul lucru, dupa ce am ajuns acasa duminica, a fost sa mai uit pe harta, sa iau aminte la cate culmi sunt de la Comarnice in jos si pe unde vine marcajul.

Deja incepea sa se intunece cand ne-am dat seama ca nu mai vedem marcajul si nu m-au tinut nervii sa ma intorc la ultimul marcaj. Desi m-as fi intors pe propriile urme. Am preferat varianta coborarii pe acel parau probabil pentru ca m-am gandit ca ne va scoate undeva. Cel putin acum cunoastem zona mai sus de Cheia si dincolo de drum. In alte conditii nu stiu daca as fi ajuns vreodata pe acolo.

Primele care ne-au simtit venind au fost, bineinteles, Molda si Mandra. Le-am strigat pe nume, iar pe Mandra am chemat-o la mine si de aceea, neauzindu-le latrand, John&Co s-au trezit cu noi intrand pe usa bucatariei. Imi trimisesera si mesaj pe telefon, dar de unde semnal?! Locul in care ne-am trezit fara marcaj era in afara ariei....

Dupa trecerea-n revista si o ciorba calda (si uitata un pic prea mult pe plita) de fasole cu afumatura, ne-am asezat la povesti. Nu am mai ras asa de mult de cand am fost ultima data tot la Cheia. Cat ai clipi s-a si facut ora 1.

A doua zi, ne-am dat jos din pat pe la 8 jumate'. Dupa ce-am mancat de vreo doua ori (la pranz, tocanita marca John si friptura la gratar supravegheata atent de Titel), am pornit iar la drum.De data asta pe poteca-n sus, spre tunel. Fara John. Trebuia sa le fie gazda si ultimilor sositi la cabana, lui Bebe Branici si unor pitesteni, pe care doar i-am zarit sus pe Stogsoare indreptandu-se catre Scocul Ursului. La tunel ne-am motorizat (am incaput toti in masina lui Titel, chiar si Tori, un ciobanesc mioritic, pe care Molda l-a ignorat). La intersectie am schimbat masina lui Titel cu Antaresul si cam asta a fost.

!!! Uitasem sa spun: dincolo de apa, chiar in zona in care se traverseaza peste aglomerarea de trunchiuri, malul Cheii e alb de ghiocei....puzderie!!! Si apoi se tot intind de-a lungul potecii pana aproape de drum. Aceiasi Galanthus nivalis.

Sper sa fi invatat sa fiu cat pot de atenta, indiferent cu cine merg si sa-mi iau fluierul de fiecare data. Cand ma gandesc ca am un fluier de la un coleg, fost politist rutier, si l-am lasat acasa!!!

Ghiocei si cer albastru deasupra Coziei

Indiferent de forma in care sunteti si chiar daca aveti si copii (de fapt, cu atat mai bine daca ii aveti), ma gandesc ca daca in fiecare an va propuneti sa veniti pe aici la mijloc de martie, va veti simti bine si ca urmare a efortului fizic (doar mediu sau nici macar), dar mai ales datorita bucuriei pe care ati trai-o la vederea gingaselor flori de primavara (viorele, cocarai, ghiocei...).

Ziua de azi a inceput tot cu un telefon: "Ce faci? Dormeai?...M-am trezit, dar sunt inca in pat..pentru ce sa ma ridic daca nu plecam niciunde?!....Pai hai sa mergem si azi". Dupa o juma' de ceas ieseam pe usa...In gara, primul aparut a fost Madalin. Nu a mai rezistat sa stea inca o zi in oras. I-a ajuns ieri "zumzaitul" de motoare ambalate printre blocuri. A fost cu atat mai rau pentru el cand stia ca noi suntem plecati in Cheile Costestilor, la ghiocei.

Abia in gara ne-am hotarat unde sa mergem.Ideea initiala era sa urcam in stancariile Calinestilor, dar lui Florin, care nu mai urcase din decembrie in Cozia ii era cam dor...
Am inceput urcarea din Pausa, chiar din spatele bisericii din sat. Marcaj: BA.

Am tot urcat prin padurea, acum rara, fiind desfrunzita, mai mult cu ochii atintiti pe inzapezitul Naratz (unde deja ma gandesc sa ajung din nou in iulie, la flori de colt). Urcusul e cat de cat sustinut pana aproape de Lacul Porcului. Lacul Porcului este o cabanuta a Ocolului Silvic Calimanesti (de fapt, ne gandim noi ca ar fi un post de observatie a mistretilor care vin si se scalda in apropiere). Foarte in apropiere! Azi nu era nimeni pe acolo.Urme ale mistretilor sunt peste tot in coltul asta de Cozia. Ca ei sunt foarte harnici si pleaca mereu la arat...Glumesc. Stiu ca doar isi cauta hrana. Ne-am rasfatat un pic la soare pe terasa de la cabanuta, ne-am calorizat un pic si am plecat din nou la drum. Spre poiana La Melita sau la Troita. Intersectie a trei marcaje: BA, pe care veneam noi, BG, care vine de la Arutela si BR care urca de la M. Turnu.

Am intalnit primele flori imediat inainte de stanca aceea mare, aflata pe partea stanga a drumului ce duce la Stanisoara: viorele si cocarai.
Asa de mult si-au dorit sa vada lumina ca au strapuns frunzele si tot au iesit. Delicate, gingase si asa de fragile...

Iti venea sa le mangai pe fiecare-n parte. Pana in poiana din spatele manastirii am mai zarit din loc in loc viorele....cate una sau manunchiuri.

Nu am mai intrat in poiana, ci ne-am indreptat direct spre cascada. Primul ghiocel intalnit era chiar in mijlocul drumului, pana in stanca pe care se mai catara lumea, chiar la intrarea spre cascada. Cum baietii au trecut fara sa-l vada, iar eu nu stiu cum de l-am vazut, m-am gandit sa evit sa fie calcat in picioare de trecatori si am adunat cateva pietre cu care am ridicat un mic cerc in jurul lui. Doar a fost primul ghiocel intalnit azi!! Merita! Apoi au inceput sa apara: cand puzderie pe cate o coasta, la radacina unui fag, cand un buchetel de doi-trei, cand cate unul singur, iesind curajos chiar si din firidele stancilor si pietrelor printre care se urca spre cascada. Pana un pic mai sus de cascada, drumul nostru de azi a fost presarat de ghiocei...Ieri, in Cheile Costestilor, cei mai multi ghiocei aveau cupa plina si rotunda.Cei de azi, din Cozia, aveau cupa formata din trei petale. Se cheama ceva cu...nivalis nu stiu cum... acestia din urma.Florin Stoican cunoaste precis denumirile lor, cel putin acelea stiintifice.Din cate-mi amintesc, pe site-ul PNBV chiar am gasit fotografii in care apar ambele varietati de ghiocei, evident cu denumiri cu tot.

De la cascada ne-am indreptat spre Poiana Zanelor - asa cum o stim noi.
Am abordat varianta pe stanca, dar e bine de stiut ca exista si varianta ocolitoare pentru cei pe care nu-i furnica nicicum degetele, dar vor sa urce pe aici pana la cabana, sau sunt si copii in grup.

In poiana ne-am intins la soare, asteptandu-l pe Mircea Lera, care a preferat varianta ocolitoare, avandu-l impreuna cu el pe cel mic, pe Danut. Am auzit si de alte variante de Zane: de acolo de unde ne aflam, vedeam, in stanga - cum priveam spre Fruntea Oii, doua stanci mari, despartite de o mica sa. Si acelora li se mai spune tot Zane. La coborare, nu ne-am mai intors la cascada, ci am continuat muchia dincolo de saua de la baza stancii, care ne-a lasat chiar in marginea poienii din spatele manastirii, dupa ce ne-am mai jucat un picut pe inca o stanca spre capatul culmii, de unde priveam de sus toata manastirea si de unde Florin a fotografiat Poiana Zanelor, aceea de unde tocmai coborasem (fotografia din stanga). In fotografia din dreapta sunt cele doua zane. S-ar putea ca mica sa dintre ele sa fie tot o Poiana a Zanelor...

Chiar daca Mircea venise cu masina pana la Stanisoara, noi am preferat sa luam la picior drumul forestier pana la cabana Valea Marului. Azi chiar erau ceva oameni la Valea Marului. Sarbatoreau pe cineva. Abia aici ne-am motorizat si am pornit-o la vale.

O tura in Cozia la mijloc de martie va poate aduce multa bucurie. Si un bun prilej sa va aduceti copiii in munte.

Bilantul zilei: o veverita, muuuulti ghiocei si doua caprioare...dar si vanatori

Sa mergem la ghiocei azi a fost ideea lui Adi. Numai ca Adi ar fi fost liber de sarcinile de serviciu dupa plecarea microbuzului care ne duce dimineata la Bistrita. Asa ca am plecat in formula de 2: doar eu si Florin. In Cheile Costestilor. Pana dincolo de cantonul silvic Prislop, acolo unde apare primul marcaj PG ce urca pana in Curmatura Builei. Ne-am intors prin Cheile Bistritei, unde am intrat si in pestera Ursilor un pic si in Pestera Liliecilor.

Cam asta a fost traseul pe unde ne-au purtat pasii.

Ziua a inceput cu un mesaj pe telefon la ora 6. A urmat ora 7 cand ne-am "imbarcat" in microbuzul care ne-a lasat la poarta Manastirii Bistrita.

Am trecut prin livezi imbatrinite si innegrite pana in Pietreni, unde am intrat pe drumul forestier marcat cu TG, care ne-a urcat spre ghiocei. Alternativa ar fi fost traseul BA, care pleaca la un minut de mers pe drumul spre cheile Bistritei, dupa traversarea pe puntea de metal ce trece peste apele Bistritei.

Primii ghiocei i-am zarit in zona izvorului captat, aflat pe partea dreapta a drumului, inainte de podul betonat pe sub care curge paraul Costesti. Sa tot fi fost doua ceasuri de cand porniseram.

Cum am trecut podul, chiar in dreptul primei pepiniere de pe partea dreapta a drumului, am si iesit din drum, punand cu mare grija piciorul pe iarba ingalbenita, dar mustind de apa: nu voiam sa-i zobim, nu voiam sa stricam nimic. Erau prea frumosi: si deschisi la maxim, si cat pe-aci sa-si deschida cupa, si rusinosi si timizi, privind in pamant, si zambind larg soarelui, si chiar si cupe gemene pe acelasi fir de tulpina...

De aici pana in poiana de unde ne-am intors, ochii ne-au tot jucat cand pe dreapta, cand pe stanga drumului.Parca eram la un meci de tenis sau ping-pong. Dincolo de ultimul petec de zapada din zona, cumva in spatele padurii de brazi mari, ce strajuiesc drumul si de-o parte si de alta, am zarit cei mai frumosi si mai maaari ghiocei ai zilei. Dar pana la ei (unde ni s-au si afundat bocancii pe jumatate in ochiurile de apa din pamantul moale), traversand peticul de zapada, ne-au oprit din drum cei care sparsesera crusta de zapada si iesisera in lumina...gratiosi, cu tinuta si delicati....inca nedeschisi...

Bucuria intalnirii cu ghioceii (vii!!!) a fost mare, dar ne asteptam sa ne fie asa printre ghiocei.Si ne asteptam sa-i gasim.Infloriti.Nu a fost o surpriza. De fapt, stiam. Ca doar in urma cu doua zile, imi scria Florin Stoican, intr-un mail, ca e plin de flori in cheile Costestilor.

In schimb, bucuriile neasteptate ne-au lasat fara grai. Prima surpriza a fost cand am zarit in marginea drumului, in Pietreni, o veverita, care a traversat foarte vioaie asfaltul, neasteptandu-l pe Florin sa o faca fotomodel. Surpriza surprizelor, bucuria bucuriilor a fost cand, la cateva minute dupa cantonul Prislop am zarit doua caprioare. De fapt, am fost salutati, as putea zice, de doua caprioare.Cum s-a intamplat: in prima faza dupa ce ne-au zarit (cred ca nu vorbeam niciunul cand ne-au vazut), au dat sa tasneasca, dar s-au oprit. Si s-au intors spre noi. Cea dinapoi a facut cativa pasi spre noi si apoi a stat si ne-a privit. Ba chiar ne-a salutat in felul ei (mie asa imi place sa cred). A fost prima data cand am auzit o caprioara. Dar sunetele acelea (ca au fost vreo trei-patru reprize) aveau ceva sfasietor, trist. Cel putin asta a fost efectul asupra mea. Poate ca stiau ele ceva...la cateva minute, au trecut la un pic de interval una de alta, doua masini...Ghici ce? Noi am presupus ca erau vanatori. Braconieri sau cu permis...whatever...din placere ucid...in niciun caz nu e vorba de hrana fara de care nu ar supravietui....

Acum filmul timpului petrecut in Buila va fi complet.
Multumiri lui Vali Cone pentru ca mi-a dat filmul intr-un moment cand chiar nu ma mai gandeam ca-l voi vedea...Momentul difuzarii lui a coincis cu alt weekend petrecut tot la Cheia si nu am avut cum sa-l vad. A fost un fel de cadou de Martisor de la Doamne-Doamne ca ne-am intalnit prin cartier si ca el m-a vazut.Eu eram cu ochii dupa flori...

Buila ianuarie 2009_partea 2

De data aceasta, partea a doua...prin lungile poieni din Dosul Builei. A urmat Poiana Comarnice, unde s-a intamplat sa ajung din nou la o saptamana dupa si sa vad cat de mult a nins in doar cateva zile. Inregistrarea se opreste chiar la parau, la mai putin de un minut de cabana Cheia. Sau...in orice caz acolo incepe partea 3...

Buila ianuarie 2009_partea 1

Am reusit, evident ca nu de capul meu, sa comprim muuult fisierele si sa ajung la un format avi (era vob). Le multumesc dragilor de Cristi, Robert si Cristi, care mi-au trimis link-uri, programele, m-au ghidat pas cu pas sau chiar au "operat" direct (stiu ei ca daca eu gasesc sau am ceva care imi place mult, mult, mult, e musai sa impartasesc). Ce-mi place cand oamenii fac pentru mine cate ceva chiar dinainte de as cere...

filmul din Buila pe episoade...daca se va putea

Voi incerca sa incarc pe episoade filmul din Buila noastra draga. Despre tura aceea am mai scris pe lista de discutii "vanturarita"....Nici nu mai conteaza cum, cine, in ce fel am pornit la drum in acea zi. Conteaza doar ca ne-am aflat acolo si ca putem retrai acele ore gratie acestui film, pe care speeeer sa-l incarc. Iar cei care vor vedea doar filmul sper sa priveasca macar cu la fel de mult drag cum l-au vazut cei ai casei atunci cand mi-a fost oferit si l-am vazut prima data. Si-au amintit cu nostalgie de copilarie si de zapezile de altadata, asa cum se si cheama filmul, de altfel...

Cum de s-a intamplat sa-mi creez un blog...

Chiar ca a fost intamplare. Ma plangeam la serviciu azi ca nu am cum sa trimit filmul muncit de un concitadin de-al nostru, care ne-a insotit intr-una din turele duse prin draga noastra Buila...Are mai mult de 2 giga si transfer.ro nu duce atata, adresa mea de gmail, nefiind prea folosita, nici ea. Cum sa fac? Evident ca in fata unor asemenea probleme, Iulian, colegul meu, vine mereu cu o idee ce se dovedeste a fi o solutie salvatoare. Sa speram ca va fi. Scopul imediat al acestui blog este sa pot posta filmul. Sper sa reusesc.

Mai apoi voi incerca sa postez cat voi putea din umblarile mele pe carari, mai mult sau mai putin batute, prin paduri, in gol alpin, printre flori de toate felurile si in toate anotimpurile.Da! Chiar si iarna!! Florile de gheata si fulgi sunt foarte frumoase! In felul asta prietenii mei, mai mult sau mai putin apropiati, chiar de nu vor fi cu mine in aceste momente, vor simti alaturi de mine cum a fost...Nu ma gandisem cum sa-i spun acestui blog...Nici nu stiam ca trebuie sa-i dau un nume...Mi-a venit ideea incercand sa gasesc un nume care sa fie disponibil: in definitiv, pentru cine scriu eu aici?! Pentru cei despre care stiu ca primesc cu bucurie mail-urile mele.

Si daca tot voi reusi sa postez si fotografii si filmulete, ma gandesc ca e un bun prilej sa postez link-ul si pe alpinet. Sunt atatea locuri in care cu siguranta ca nu doar eu si tovarasii mei de munte ne simtim bine, ci si altii s-ar simti bine, incat merita sa se stie despre ele. Cine stie?! Poate ca va prinde bine cuiva sa stie ca are unde sa-si incarce bateriile la doar o ora sau mai putin departare de oras. Coltul asta de lume are mai mult decat Cozia, despre care multa lume vorbeste, dar nu stiu cati o cunosc si o respecta. Dar asta e alta discutie....Sper sa fie o fereastra si o portita spre lumea de la doi pasi de-aici ceea ce voi scrie si fotografiile pe care le voi posta.
Cristina