Cu Pasi Marunti spre noul refugiu din Curmatura Builei

Eeeee...si a venit mult asteptatul (de mine) weekend in care sa incepem muncile in Curmatura...bine...munca propriu-zisa din weekend-ul ce tocmai se sfarsi a fost caratul pana acolo, peste Cacova si Piatra. Am dus fiecare, dupa cum a putut si dupa cum a avut rucsacul, mai mult sau mai putin de cate-o legatura de shitza la o tura, ceea ce inseamna 100 de bucati. Campioni au fost Mircea, care a carat doua legaturi (cu targa din dotare), Florin si Marius, care au dus si ei - dar in si pe rucsaci - tot cate doua legaturi.

Am reusit cei care am fost (cativa valceni - cunoscuti plus o fff frumoasa surpriza - si inimosii copii de la Pasi Marunti - era doar partial o figura de stil titlul) sa ducem la destinatie mai mult de jumatate din materialele aduse de Florin in capatul drumului ce urca din Pietreni.

Sambata seara, dupa cele doua ture de transport, ne-am si rasfatat un pic si ne-am intors pe braul marcat cu PG, apoi de sub crucea Albului am luat ca reper Casa de Piatra (ce se vede de acolo ca un colt de stanca ce are deasupra un palc de padure de fag) si am coborat de-a dreptul pana am dat din nou de marcaj chiar la intrarea in padure.

De acolo nu ne-am mai despartit de PG pana la tabara, in Poiana Scarisoara, pe care am gasit-o vineri seara parca mai frumoasa ca oricand!!! Si tot drumul pe inserat, din Barbatesti pana in poiana, a fost de-a dreptul reconfortant....un aer caldut de seara, o lumina blanda-blanda, greieri, ierburi inmiresmaaate.... A fost pentru prima data cand am urcat din Barbatesti pana in Poiana Scarisoara desi, initial, ma gandisem tot la traseul meu de suflet, CA. Numai ca vorbind cu Florin si afland ca tabara va fi la Scarisoara, ne-am adaptat situatiei. Am ramas multa vreme afara, langa corturi, cu privirea pierduta in puzderia de stele, intrati intr-un soi de transa indusa de cri-cri-urile atator greieri. Cred ca era trecut de miezul noptii cand m-am introdus in cort. Nu stiu cat era ceasul cand a inceput sa tune si sa fulgere...cert e ca somnul meu s-a adancit la cum cadeau stropii de ploaie peste cort. Noroc cu Marius care a iesit repede si a mai intins supratenta! Dimineata nu mai era nicio urma cum ca plouase in timpul noptii. Cerul era de-un albastru stralucitor! Si asa a fost si duminica pana dupa pranz, cand se adunasera ceva nori. Daca a plouat nu stiu...noi a trebuit sa ne intoarcem in oras, dar cu gandul la urmatorul weekend petrecut in Buila. Tot la munca...cel mai probabil. Am facut doar un mic pas (un pas marunt) spre noul refugiu. Sper sa fie gata pana la toamna!

La taifas, in Poiana Zanelor

Am revenit in Cozia.Era musai stiind inca de acum doua saptamani ce as putea gasi in Poiana Zanelor si nu numai...dar dorinta mea era sa ajung sa vad irisii infloriti in Poiana Zanelor, unde sa raman ceva timp, fara sa mai urc pana la cabana, de unde, ca de obicei, am fi coborat pe Turneanu (pe culmea T...., adica marcaj TR). Si acolo am fi gasit intr-un loc multi irisi.

Am stat pur si simplu si am discutat indelung despre tot felul, avand sub priviri vioriul atator irisi, combinat cu galbenul unor floricele al caror nume nu il cunosc.


Din cate am inteles eu de la Florin Stoican, ceea ce se vede mai sus ar fi untul pamantului, adica o orhidee...

Gandul ca vom intalni ceva masini pe drumul de pe valea Pausii ne-a facut ca la intoarcere sa repetam o bucata de drum (pana la troita), dar finalul l-am facut pe BA prin padurea cotrobaita de mistreti, pe care mi-am dat seama ca nu am umblat-o niciodata infrunzita, ci doar iarna si primavara devreme.

Am continuat taclalele in oras, la terasa (unde altundeva decat la umbrele?!), dar in formula extinsa (noua, celor care fuseseram in Cozia, adica Demis, Cristi si Lorena si cu mine ni s-au alaturat Adina si Robert si apoi si Cata). Bicivestile (povesti despre turele cu bicicleta) lui Demis au bagat audienta sub masa de atata ras. Si uite asa am ajuns acasa cu mai putin de doua ceasuri inainte de miezul noptii. Cand colo...eu ma gandisem toata saptamana la tura asta ca la una scurta...pana in poiana si inapoi....o tura de-o juma' de zi. Dar cine s-a putut desprinde mai devreme de doua ceasuri si ceva-trei din poiana???

P.S. Pana la cascada si in imediata apropiere a cascadei, erau niste floricele mov deschis , adunate in manunchiuri (pe care le-am mai intalnit de multe ori, dar nu le-am simtit mirosul pana acum) care aveau un parfum care aducea cu parfumul garoafelor si un pic cu al iederei albe. Ce noroc pe noi sa ne nimerim chiar in acel moment din zi cand aerul are temperatura potrivita pentru a fi simtit!!!

Prin Muntii Latoritei, pe paraie in sus

"Muntii Latoritei sunt niste munti foarte frumosi"...au fost vorbele unui prieten, de referinta pentru mine cand vine vorba de munte. Ma macina cam rau ca eu nu cunosteam muntii Latoritei (nici acum nu-i cunosc...am fost pe-acolo doar doua zile) din cauza faptului ca nu exista transport in comun pana acolo. Ajunsesem doar de vreo doua ori la Petrimanu: o data cand am coborat din Parang si inca o data, acum vreo doi ani, intr-o tura cu masina doar asa...sa luam masa de pranz pe malul lacului...ca tot ne aflam in apropiere.

Cand ies in ture cu prietenii mei very, very close (care-mi sunt de fapt tot ca o familie) nu prea pot sa scriu dupa. Poate si pentru ca timpul petrecut impreuna se dovedeste, de fiecare data, si o lectie pe care nu sunt sigura daca chiar am invatat-o...
In fine...Sa scriem despre Muntii Latoritei. E mult de umblat si incercat in acesti munti. Daca nu prea am avut ocazia pana acum, sper sa apara tot felul de sanse de acum incolo.

De notat ca marcaje nu sunt sau daca au fost si apar pe harti, sunt sterse acum. In plus, pe Latorite in sus, zonele de acolo sunt rezervatii naturale si e bine sa fie umblate doar de cei care stiu sa respecte asta si, asa cum se spune printre alpineti, sa lase doar urma pasilor, sa ucida doar timp si sa ia cu ei doar fotografii. Sa nici sa nu se cunoasca ca au fost acolo! In Latoritei, nu culmea e totul (care, de altfel, e traversata de un drum strategic de la un capat la altul, adica de la Valea Macesului, dinspre Lotru, pana dincolo de Saua Stefanu, unde intalneste transalpina pe care o tot canta si descanta pe la televizor, ca mai bine ar lasa-o asa, neasfaltata si neluata cu asalt de cohortelele de "turisti") ci vaile inguste, impresurate de pereti greu accesibili.

Vineri, am urcat pe valea unui parau ce vine dinspre stana Puru sau, in tot cazul de sub varful Puru, probabil, pret de aproximativ o ora pana am dat de cateva blocuri de gheata foarte spectaculoase. Acolo sesiune foto, bineinteles. Daca ma vor cadorisi cu fotografiile luate, ma voi juca un pic in Movie Maker si eventualii privitori isi vor clati ochii cu ceea ce ne-am bucurat noi acolo. Pana acum, niciunde in alta parte eu nu am vazut mai multe tufe de tulichina (sau liliac salbatic). Si tot acolo am gasit flori de crucea voinicului...adica am gasit printre florile de treirai cu sase petale si flori cu opt petale si am mai gasit ceea ce se cheama la brezoieni crucea voinicului (daca-mi amintesc eu bine de anul trecut de cand am fost cu copiii de la Brezoi si doamna lor de geografie sus, la deditei, in Coltii Doabrei), iar in atlas, coltisori.

Sambata, am urcat pe valea Latoritei in dorinta de a ajunge mai intai la Iezerul Latoritei si apoi la Cascada Moara Dracilor, dar a inceput sa ploua, chiar sa cada grindina, iar cand a dat cu tunete si fulgere, am facut cale intoarsa. Am vazut totusi cascada, aflati pe una din stancile pe care, la dus, am catarat-o. Alternativa ar fi fost prin apa...Am avut sentimentul ca ne aflam undeva, in America de sud, in jungla Amazonului, vazand un crampei din suvoiul de apa ce cadea vertical. Asta a fost impresia mea.
La intoarcere, in poiana aflata deasupra lacului de acumulare Galbenu totul era alb...puteai aduna cu pumnul grindina cazuta. O minunata surpriza este ca acolo, in poiana aflata la confluenta paraielor, au fost plantati puieti de brad.
Dupa fotografii la fuioarele de abur ce urcau din vai si la cateva manunchiuri foarte frumoase de calcea calului, care nu numai ca nu fusesera afectate de grindina, dar chiar dadeau bine in poze, rasarind din stratul alb, ne-am scos din nou bocancii, am traversat a doua oara raul, am revenit pe drumul ce ocoleste lacul, am mers cu pasi de pisica pe langa apa ce trecuse peste drum si era pana in malul povarnit ce strajuieste lacul si... back to town. Am incheiat seara la povesti in jurul mesei.
Oare cand va veni timpul viitoarei ture in Latoritei?