Stancariile Betelului

Cum stiam de ceva vreme ca in ziua de 23 as avea tovarasi de tura redutabili, am facut in asa fel incat 23 (luni) sa fie una din zilele de concediu fara plata. Si am pornit spre Betel, din nou..De data aceasta am fost 5. Si a fost EXCELENT! Atmosfera maxima! Iar locurile...mai ..mai ca nebanuite desi o oarece idee despre ce si cum imi facusem eu inca din primavara, cand sedeam eu asa in poiana din Coltii Doabrelor printre deditei si ma gandeam ca imi place mult culmea aceea stancoasa aflata imediat la nord. Asta era de la distanta. Ce sa mai spunem cum e s-o iei la pas!

Intrarea spre stancariile Betelului se face chiar din DN7, pe o ulita ce are in dreapta - cum urci - paraul Betel, se continua printr-o poiana, pe care o traversam si apoi ne gasim chiar in capatul unor chei scurte, dar foarte spectaculoase, mai ales ca nici nu te astepti sa intalnesti asa ceva. Dupa un minut - doua de mers pe pietrele din apa, urmeaza o portiune mai catarata, unde (culmea!) apare un marcaj (PR, care ulterior se schimba dintr-o data cu TR, mai vechi, ce-i drept). Partea cea mai "tricky" vine imediat dupa ce ajungi deasupra cheilor din cauza ca peretele a fost dus la vale cu copaci cu tot si a trebuit sa fim atenti la traversare. Noroc ca pamantul era cat de cat intarit si nu pleca cu noi in jos. Vremea era insorita, ceea ce a facut ca stancile iesite in cale si peretii pe sub care serpuia poteca pe alocuri sa ne ramana in minte foarte clar conturate, mai ales ca unele practic tasneau dintre copaci si se profilau pe cer, al carui azuriu contrasta puternic cu gri-cenusiul lor.

Pana sa ajungem in Poiana Sulitei, am tot mers avand sub priviri Naratu si in departare inzapezitii Fagaras. Din Poiana Sulitei am zarit dincolo de vai, in fundal, cea mai draga mie imagine a Vanturaritei. Cel mai mult imi place vazuta din partile astea: ca un triunghi urias care se ridica la sud, deasupra tuturor vailor. Din Poiana Sulitei am continuat pe Valea Glodului (desi eram tentata sa incerc sa descopar pe unde se ajunge de la casoaia lui Teodorov in Coltii Doabrelor) pentru ca asa a vrut Ionut si era ceva nou pentru mine, intalnind destul de des panglici galbene atarnate de ramuri, probabil ramase de la cercetasi, de asta-vara.

Am ajuns pana in ora 4 in Brezoi asa ca nu a mai fost nevoie sa asteptam autobuzul care pleaca la 5 din Brezoi ca am si urcat in autobuzul care vine de la Voineasa (in Brezoi e pe la 4 si 10/ si 15... depinde de trafic si de numarul de pasageri, presupun). Trebuie sa spun si ca dimineata am plecat cu trenul de 7 fara 20, nu cu cel de 9.

Din pacate, am ramas si cu un gust amar traversand Poiana Sulitei: in jurul casoaielor inca locuite (chiar si doar o parte din an) erau multe gunoaie. Pacat! E asa de frumos...si liniste...si multi mesteceni...Vezi de acolo Cozia, Fagarasii, Robu, Latoritei, Vanturarita, Naratu, Doabrele ca in secunda urmatoare sa-ti iasa in cale peturi, oale sparte si cate altele... Oare pot fi romanii educati? Slabe sanse. Parerea mea.