La cateva minute dupa ce am intrat in casa (cam pe la 3) a inceput sa ninga. Intr-o dunga. Ca de-un cod portocaliu. Stiam ca vine abia mai pe la amiaza vremea anuntata de toate prognozele asa ca m-am decis sa intreb daca e ceva de-o tura de-o zi. Atunci cand nu ies cele anuntate (se ivisera doua! la inceputul saptamanii) merita sa dai un telefon la un prieten. Ca sa fac un pic de paralela cu proverbul: Cand doi te suna, pleci cu al treilea.
Si cum Basarabul alb nu-l vazusem niciodata...Basarab sa fie! Cu atat mai mult cu cat ne gandeam ca vom fi jos inapoi in jur de ora 2, adica inainte sa vina codul. Am ajuns chiar cu o juma' de ora mai devreme in Caciulata. Autobuzul astepta in statie. Potrivire la maxim!! Si de plecat, am plecat la 8.
Imi era dor! Foarte dor! Si venea de undeva foarte din interior o pofta de a savura orice minutel si orice prindea ochiul meu, in ciuda starii de usoara ameteala si plutire (din cauza ca dimineata pot sa mananc doar foarte putin) - pana la pauza de biscuiti cu ciocolata. Cu atat mai mult cu cat eram doar doi si stiam din turele anterioare ca nu e nevoie sa ne asteptam unul pe altul, ca mergem cam pe-acelasi ritm. Si mai e ceva: asa de mult imi place sa aud zapada scartaind sub bocanci (si nu doar mie) ca...merg in tacere. Si atunci observ una-alta. Si-apoi, in Basarab, sa pastram linistea e o regula. Numai in felul acesta ne putem intalni cu ceva surate sau macar sa le zarim. Nu stiu cat de expresive vor fi fotografiile pe care le voi posta pe pagina mea de picasa. Sunt doar o incercare de a reda acele "ceva" asupra carora s-a oprit ochiul meu, fara macar sa stiu sa scot maxim din ce poate da aparatul meu de fotografiat.
Suratele ne urmareau de la distanta - cele care azi erau in serviciul de santinela - si tare greu s-au miscat din loc. Ne-au privit indelung. Celelalte cu siguranta ca stateau culcusite, incercand sa se fereasca de frig. Doar urmele lor (de toate felurile) erau peste tot. Ca intr-adevar aerul era cam rece (cel putin pentru mainile mele...dar din fericire, manusile de la Marmot au reusit performanta sa-mi incalzeasca rapid mainile, pe care tot trebuia sa le scot la aer si sa le am libere pentru a ma prinde de prize. Ce-i drept, a fost un fel de dragoste la prima vedere cu manusile astea. Mi-au placut de cum le-am vazut - si nu ma refer la criterii de ordin estetic - si mi-a placut mult si pretul lor. Si daca mai zice si Adina: Ia-le ca merita!, efectul este garantat!) Altminteri ideal pentru miscare timpul. Si vant aproape deloc! Dinspre dosul Basarabului (adica in sensul invers in care il traversam noi - adica dinspre sosea spre punctul de belvedere aflat deasupra soselei si apoi spre vest cumva) pana la un punct am dat si de urme de om. Acuma....cu ce intentii pe-acolo...nu stim. G s-a gandit la vreun braconier sau catator de urme...ca sa zic asa. Eu sper totusi sa fi fost tot un hoinar plecat de-acasa, ca si noi, manat de dorinta de a ajunge undeva sus, de unde sa poata privi in liniste tot ce e in jur. Poate chiar Boghez. A fost singurul care mi-a venit in minte. Asa cum se vedeau azi, asa albe de zapada, Foarfecile Naratului, cu Robu cu tot si inca multe din linia Lotrului, Cozia, Naratu, ce umplea tot cerul cand priveam spre el, mi-ar fi placut sa stau sa le privesc pe indelete.
Ne-am miscat usurel, catinel din cauza ca pe hornuri era zapada intarita sau poate ca era si gheata sub (atunci cand am trecut pe fata nordica). Asa zic eu..catinel si usurel..ca sunt convinsa ca macar o persoana din cele care ma cunosc ar face repede un calcul la intervalul de timp cat am stat sus si ar ridica din sprancene. Din fericire fata sudica (pe care se face urcarea de inceput) era uscata (Ultimele doua zile chiar a fost de-a dreptul primavaratec timpul!)
Si am mai gasit muuuulti turturi!!! Si frumoooosi! Si mari unii!
Iar paraiasul care duce chiar in DN7 (la OMV Cozia) si pe care il traversam la intoarcere, cand deja suntem jos, in padure, are o platosa de gheata. Da' una lucrata cu mare grija! Cu multe dantelarii, broderii...chestii.
Imi amintesc ca prima data cand am fost in Basarab era tot prin februarie, dar cred ca spre finalul lunii. Si ghioceii inflorisera: si sus, in padure, la iesirea din valcelul pe unde coboram, si pe stanca aceea mare, inainte de a traversa paraiasul. Si erau adunati in buchetele-buchetele! Azi de stanca atarnau in buchetele-buchetele turturii. De fapt, randuri-randuri. Ca e vorba despre turturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu