Din Suta spre Dosul Pamantului si apoi prin Comanca spre valea Olanestiului

http://picasaweb.google.com/dumitrustefcris/SpreDosulPamantuluiVenindDinspreSuta#

In ilustratii, ultima iesire (pe la noi) inainte de trecerea in anul viitor. Au trecut doua saptamani de-atunci.

Ceva nou, la final de an

Azi e ziua 12 din luna 12. Ultima tura pe anul acesta. Pentru mine. Poate ceilalti vor mai avea cand, dar eu nu. Am fost cam pe unde mi s-a pus piticul de ceva vreme, da' nu chiar pe-acolo, ci doar pe-aproape. Desi ma gandesc deja la ziua aceea (sper sa fie in curand) cand vom face "marea bucla". The big question nu e musai pe unde (acum deja cunoastem partial), ci cat timp ne va lua.

Ma gandeam ca marcajul de CA, mai degraba doar invocat de harti (..E clar pentru toata lumea ca, de fapt, lipseste din teren.), nu prea va aparea, dar uitandu-ma, totusi, pe harti, m-am gandit ca avem sanse sa mergem, cat de cat precis, spre Dosul Pamantului, pornind din catunul Suta, chiar si fara marcaj.

Suta se afla intre valea Muereasca si Olanesti. Noi am plecat cu primul autobuz de Muereasca (la 7.15), am coborat la capat, am mai mers ceva pana am iesit din sat si apoi am dat de podul spre Suta (In dreptul podului e infipt, in marginea drumului, un indicator.). Carevasazica am facut stanga si am intrat pe drumul care ne-a dus la Suta. Am traversat satul (Din fericire, drumul e inghetat, dar foarte gloduros...eheee, tot mai bine decat namoalele alea pe care le-am luat prima data cand am trecut pe-acolo, cu Ramo si Giani.) si in loc sa ne lasam spre Olanesti, de la troita din culme am facut dreapta. Aici mare intalnire cu o tanti din sat, curioasa si dormica sa stie unde mergem. Dialog: Eu - "Spre Dosul Pamantului. Pana unde-om putea, pana pe la ora 2 si apoi inapoi. E bine pe-aici, nu? Ne duce culmea acolo?" Tanti: "Dosu' Pamantului? N-am auzit niciodata." Dupa un moment de confuzie, care i se citea pe fata, a urmat momentul 2, iluminarea. "Aaaaa! Poate Curu' Pamantului. Aaaa..Daaaa, mergeti bine pe-aici, da' e departeee."

Nu stiu cat de departe e..ca pe la 1 si ceva am decis sa ne intoarcem. Da' stim ca eram pe drumul cel bun. Chiar pe finalul zilei am gasit vreo 3 marcaje, aproape sterse, evident. Si nu stiam nici pe unde si cat timp ne va lua coborarea. Aveam noi un plan pentru coborare, da' nu mai fusesem nicicand pe-acolo si nu aveam de unde sti daca e bine.

E-adevarat ca de doua ori ne-am abatut din poteca (presupun ca vara e poteca..acum era acoperita de zapada): prima data, dincolo de primele lespezi intalnite, ne-am gandit sa tinem linia culmii si ne-am dus spre dreapta pana ne-am dat seama ca ne indreptam oarecum perpendicular chiar spre paraul Muereasca si ne-am intors, iar a doua oara, am prins o foarte frumoasa poteca ce mergea pe curba de nivel si era marginita de brazi, pe-alocuri, si desi era clar ca ne vom intoarce, eram curiosi amandoi unde ar duce. Am ajuns intr-o poiana mare si frumoasa, ce poate ca ar avea si izvor pe undeva, ceea ce ar face-o un loc bun de campat la vara. De acolo ne-am intors, din nou.

In fine..de ajuns, am ajuns acolo unde a ajuns si Laurentiu, in anul 2005. Asa scria pe un copac. Macar sa-l luam ca reper data viitoare, ca sa stim cat am mai fi avut de mers azi. Daca am fi avut altimetru, ne-am fi dat seama cam pe unde eram...ca pe harta domnului Ploaie sunt trecute inaltimile varfuletelor pe langa care am trecut, da' asa...Oricum cele doua harti, avandu-i ca autori pe Nae Popescu si pe domnul Ploaie, se completeaza una pe alta. E bine sa le aveti pe amandoua.

Coborarea am facut-o spre catunul Comanca. Am coborat, cat de cat in acelasi timp, cu un nene, care avea un cal si o caruta si cara ceva la vale. Ne-am intalnit si chiar am si vorbit cu batranica pe care a fotografiat-o Adina mai demult. Foarte simpatica. Si blanda. Cred ca a fost o femeie frumoasa, in tinerete. Cand am vazut-o si am recunoscut-o (pe loc) parca-mi venea sa-i zic: "Va cunosc! Va cunosc! Va stiu din fotografiile Adinei."

In Olanesti am ajuns suficient de devreme cat sa urcam in Antares-ul de 4.

Si cam asta despre ziua de azi si ultima iesire pe coclaurii nostri, pe anul acesta.

P.S. Pozele, desi zoom-ate unele si deci cam scamosate, va vor arata ce-ati vedea, daca ati iesi si ati urca din Suta spre Dosu' Pamantului. Da' asta cand le voi posta pe pagina de picasa. Sa va spun, totusi, ca, in urcare, vedeti din cand in cand Buila-Vanturarita in stanga, Cozia, in dreapta si Naratu, oarecum in dreapta-fata. Si sunt asa de frumoase, imbracate in straie albe, aceste masive fata de care eu aproape ca am dezvoltat cate-o dependenta. Am ajuns sa vad anul ca irosit daca nu ajung macar o data prin locurile cele tainice ale Builei, sa vad multele flori ale Coziei (Da' oare Bulzul cand va fi? Oare cu cine?) si florile de colt din Naratu..

In Suta puteti ajunge si din Olanesti, urcand pe-o straduta ce da in strada Forestierilor.

Valea Lotrisorului

In urma cu...cate zile sunt de cand am scris despre ziua petrecuta in inaltimile Naratului (Da' chiar! Care sa fie semnificatia numelui? Ce-o insemna Narat?), am uitat sa scriu despre cat de uimitoare si, fara exagerare, ca-n vremurile de demult este valea Lotrisorului, pe timp de ploaie (abundenta). Pe langa faptul ca nu exista o alta ocazie in care sa puteti vedea apele cascadei aruncandu-se cu atata debit, veti intalni zeci de cascade subtirele ce sar de pe versanti. Sinucigase de-a dreptul! Toate vaile inguste ce-au reusit sa sparga pieptul de piatra si sa-si sape un fagas aduc spre drum navalnice suvoaie.

Din pacate, nu am poze cu care sa si ilustrez ce scriu eu aici, da' recomand mai ales celor pasionati de fotografii (si care sa aiba si cu ce) sa ia la pas drumul ce insoteste valea Lotrisorulu (Apropos amatorilor de masini: drumul e inchis. Dincolo de cantonul aflat in dreapta drumului, acela aproape de capatul dinspre sosea, e coborata bariera. Si asa e si normal. Ca doar nu e drum de utilitate publica. Daca va ramane asa si la vara, poate ca poienita de la baza cascadei va fi, in sfarsit, curata si libera de gunoaie).

Si doar daca va e dor de zapada - chiar de nu faceti fotografii, da' cele cinci zile de serviciu v-au obosit intr-atat incat bateriile nu va mai permit inca o zi de efort fizic sustinut, plecati totusi la drum, chiar si pe ploaie (mai ales!), intrati pe valea Lotrisorului, mergeti agale pana la cantonul aflat in marginea poienii de unde incepe traseul de Naratu si lasati-va patrunsi de scartaitul zapezii, de atingerea fulgilor (pe acolo, cu siguranta ca ninge, nu ploua), priviti cat de frumosi sunt brazii si toti copacii, asa imbracati in zapada, mancati-va merindele pe veranda cantonului (inauntru nu cred ca va veti dori sa stati..ca deh! arata cum numai in urma unor muncitori forestieri poate sa arate) si luati-o inapoi sau chiar si mai sus, daca miscarea pana acolo v-a incalzit si v-a dezmortit si vreti sa vedeti mai mult. Sa zicem ca veti avea de mers catinel ceva peste o ora, dupa care veti da de canton dincolo de bifurcatia unde se desprinde si se duce spre stanga drumul forestier Scortaru. La cateva minute, urmand drumul din dreapta, veti zari si cantonul.
Datorita lui Ionica, iata ca se poate si vedea cum era locul miercuri, 1 Decembrie 2010, Ziua Nationala.

 Multumesc, Ionica! Iau fotografiile (primite azi, de Mos Nicolae), ca alternativa la nuielusa din ghete...

Dincolo de el, in sus, pe drum,  n-am ajuns nici eu pana acum. Dar mi-a venit deja o idee, pe care trebuie sa le-o zic si baietilor.

Fenimore Cooper si Ciresarii

In urma cu cateva zile, nu mai stiu in ce context, fara sa stiu ca va fi (re)difuzat la tv, mi-am amintit de ultimele scene din Ultimul Mohican (filmul cu Daniel Day-Lewis si Eric Schweig in distributie), mai precis de cea in care trupul lui Uncas aluneca de-a lungul peretelui de stanca si chiar ultima scena, aceea panoramica, care-mi place foaaarte mult. Si mi-am dat seama ca nu e intamplare sau o simpla coincidenta ca romanele copilariei mele au fost tocmai cele ale lui Fenimore Cooper si Ciresarii.

Apropos de cartile copilariei: v-a placut Aventurile lui Habar n-am si ale prietenilor sai? Am gasit-o recent intr-o librarie, prin Bucuresti. Chiar si ilustratiile sunt aceleasi. Pe vremea cand am citit-o, o imprumutasem din vecini. Poate-ntr-o seara, cand voi avea timp, o voi reciti...

Despre Naratu', cu mult drag (desi interzis iarna)

In formula aproape de completa (cel putin in tren, la intoarcere) am raspuns chemarii zapezii, ieri, zi de Cod Galben. Am plecat de la speranta ca daca jos ploua, sus ninge. Ca la asa temperaturi, era de asteptat sa ninga pe sus. Si chiar asa a fost: cu cat urcam pe Lotrisor, cu atat ploaia lasa loc ninsorii si scartaitul zapezii sub bocanc se auzea din ce in ce mai clar si mai tare. Mi-era dor de sunetul asta!

Si acu' sa o iau si eu intr-o ordine: planul facut mai demult (cred ca inca de la tura din Colti sau la un pic de timp dupa...): le-am scris eu baietilor intr-un mail "marea idee". Ieri la ora 5, trezirea, apoi la 6 adunarea in autogara, iar plecarea la 6.15. Socoteala de intoarcere era speranta de a ajunge suficient de devreme la autobuzul de 17.00 (Fiind 1 Decembrie - sarbatoare - cursele au avut program de weekend..Aflasem deja de la unul din "copiii mei" din Brezoi, adica de la Bogdan). N-a fost chiar conform sperantei, da' pe-aproape: am gasit repede un taxi care ne-a dus in gara Lotru si am urcat in trenul de 18.05.

Pe sus, nor si ceata si detalii. Neavand aparatul la mine, am ratat multe fotografii de detaliu pe care mi-ar  fi placut sa le am. I-am mai zis lui Nicu de una-alta, atunci cand intre noi nu era asa o distanta ce-ar fi insemnat o asteptare care sa ma faca sa ma racesc. Asa ca...poze vor fi putine si astea de la baieti. In rest, Naratul  - acelasi tainic (ba chiar si mai si pe ceata de ieri), cu brazi cocotati si imbracati in dantela. Ba chiar, dezgolirea de frunze a lasat sa se vada cat de adanci si abrupte sunt vaile deasupra carora  ne-am aflat. Si foarte probabil (daca nu chiar sigur) foarte dificil de strabatut.

Ninsoarea cea mai aspra am intalnit-o in Saua Tarsa, unde batea un vant lateral de la dreapta la stanga (in sensul traversarii) si ne baga numai ace-n obraz. 

Zapada de ieri, proaspat ninsa, era destul de moale si cam alunecoasa. Dar ne-am descurcat. Chiar de-am depasit timpul estimat. La un moment dat, in deja devenita "clasica mea clipa de indoiala", am apucat sa zic un "Eu nu pot" si am primit, pe loc, o replica ce sper sa-mi ramana bine infipta in creier:  "Cristina, pe naiba! Cum sa nu poti?! Sigur ca poti!" Si am putut. In doi timp si trei miscari. Da' avand "prezenta asiguratoare" alaturi.

Si cam asta, pe scurt, despre ziua de ieri si despre Naratu'.

Apoi, in tren, veselie mare cand ne-am intregit trupa (N-am urcat toti in Naratu', ci ne-am impartit: unii din Lotrisor pana la Brezoi, prin Naratu', unii din Robesti spre Izvoru' Frumos si inapoi), iar ora cat ii ia trenului sa parcurga distanta Lotru-Ramnicu Valcea parc-a fost un sfert de ceas...

Ca ilustrare despre Naratul zilei de miercuri, 1 Decembrie 2010, doar atat, pana una-alta: