Cosul plin al toamnei

Dupa o sambata de robotit prin casa, duminica a fost ziua culesului de toamna de prin padurile si poienile din marginea orasului.....ca doar d-astea (inca) mai avem.

Asa ca am pornit din coltul zidului ce ingradeste Episcopia, am urcat spre Capela pana in catunul Priba (Scuzati! Strada Priba....c-asa scrie pe placutele prinse-n zidurile celor cateva casute), dupa care am fosnit-o in continuare spre Vladesti, avand deja adunate ceva ciuperci si nuci. Mai apoi am tot dat in calea noastra de foarte frumosi paducei, da' prea putini macesi...doar asa cat sa nu ne intoarcem cu mana goala...

Impresiile vizuale, de data asta de la Nicu din aparat...ca eu iar mi l-am uitat pe-al meu. Culmea e ca l-am lasat chiar pe scaunul de langa usa, dupa ce ii bagasem bateriile la incarcat toata noaptea! Oare cand voi reusi sa-mi adun mintille imprastiate si plecate departe?
Si chiar am avut ce pierde...nu ca am eu nu stiu ce aparat...Ca doar e din gama "savoniere" aparatul meu, da' asa....sa stiu eu ca am depus "efort artistic" ca sa redau intr-un mod cat mai emotionant frumusetea din jur.

Frumosul zilei a fost un copacel rotunjor si galbior, ce-avea si-un fel de trena:

Spre seara, ca tot abandonasem ideea de teatru in oras (Livada de visini), am avut totusi parte de un spectacol-tablou chiar tragic (dupa cum l-am simtit eu):

 

Ce-ar mai fi de spus? 

Ciupercile nu doar ca au fost deja gatite tocanita (la mine, tot cu mine in rol de bucatar), de cum am ajuns in oras, da' mai mult de-atat: si aceasta s-a mancat. Pe loc si integral!!

Cam asa arata farfuria lui Nicu...dupa:

Tocanita a fost fix de vreo patru portii - exact cat si numarul harnicilor culegatori!

 

Iar nucile le-am pus sub caloriferul din sufragerie ca sa-si usuce invelisul plin de tanin si inca lipit de coaja si-apoi sa poate fi desprins usor, dupa care va urma o seara in care ne vom aduna din nou...

Asa ca, fratilor, iesiti din casa si din oras la cules de...gasiti voi ce. Important e sa fie in locuri cat mai departe de drumuri "motorizate".

Vorba zilei: "Noroc cu Nicu c-a facut armata la Cercetare"

De la un timp un gand ne tot indeamna sa ne intorcem prin Coltii Foarfecii, da' "pe-acolo", adica pe unde fost-am cam acum 2 ani, cu pretiosul (inclusiv pretios si la vedere) prieten al nostru I.L., da' faptul ca, pana la urma, Mariusica nu mai putu veni si mai fu si vremea umeda si cetoasa de-o auzeai cum se scurgea din copaci, ne aleseram (Si a cui credeti ca fu ideea?) alta varianta, da'-ntr-un fel (doar intr-unu') cazuram din lac in put. E oarece diferenta, totusi: ca avuseram pe unde ocoli...ca daca "ne bagam" pe Colti.....Salutare, ocolire!

Si ca sa divulg, in cele din urma, care fu varianta aleasa: Anatomia (nu a lui Gray)  ci a Oii, de fapt Fruntea Oii, da' orbecaiala noastra in ceata se transforma intr-o adevarata lectie de anatomie....ca ajunseram de invataram tot corpul oii, nu doar fruntea!

Fruntea Oii e muchia ce se vede foarte frumoasa din traseul de deasupra cascadei, cum ar fi, de exemplu, din Poiana Zanelor si mai apoi de sus, din Coltii Foarfecii (un perete de niste sute de metri coafat cu palcuri de pini). O veti gasi in multe poze, inclusiv in colajul cu fotografii tocmai postat de Mihai Cernat pe lista de discutii alpinet2k.

Odata intrat pe ea (daca stii de unde sa "te bagi") o iei pieptis-pieptis printr-o padure de gorun, iar cand urcusul incepe sa se domoleasca, incep sa rasara ciuperci mai mici sau mai maaari de stanca, pe care, la cata umezeala era ieri (duminica) am cautat mai mult sa le ocolim decat sa le urcam.

Eu eram singura care mai strabatusem muchia asta, da' in urma cu cativa ani multicei si in afara de intrare, nu prea mi-am mai adus aminte de mare lucru sau, mai precis, ceea ce vedeam ieri nu-mi amintea de nimic...Bine..e un fel de-a spune ca vedeam. Ieta ce mult vedeam:

 

Plus ca era si foarte rece, atat de rece incat ramurile si firele de iarba erau captive intr-o platosa de gheata. Noroc ca ne cam luaseram manusi de-acasa. 

Ce trebuie musai spus e ca daaaaa, intr-adevar, asa cum stiam deja de la buna mea prietena Adina, e pliiiiin de iedera alba pe-acolo, da' din pacate, nefiind nici macar caldute un pic zilele cele mai recente, le-am gasit cel mult imbobocite, da' inflorite niciuna.

Cand dadeam cu nasul in cate-un bloc mare de piatra, unul din baieti se ducea in cercetare-n fata, cautand o varianta de ocolire si apoi ne chema si pe noi, ceilalti....ca de urcat la cat de umed era...nicio sansa (ba chiar am si alunecat la un moment dat, numai ca, din fericire, ma prinsesem bine cu ambele maini de marginea lespezii respective, pe care bocancii mi-au patinat cat ai zice peste).

Important e ca am ajuns in capatul ei, adica in traseul marcat (BA) pe la 1 si jumatate, iar ceva mai jos de Durduc, am iesit la lumina, efectiv. Sub noi, o maaaare de nori, cat vedeai cu ochii. Minunat!

Pozele mele sunt cam inchise...ca asa le fac eu...subexpuse ca sa nu le ard, iar de prelucrat le mai prelucreaza mai degraba cate-un prieten si le primesc in varianta mai light, da' la acestea nu e cazul (inca). Asa ca nu stiu cat de spectaculoasa pare marea de nori, care pe mine, cel putin, m-a facut sa ma bucur fie si doar pentru cateva ceasuri, chiar daca n-am uitat de probleme si nevoi.

Coltii Foarfecii, iesiti din mare, asemenea furcii lui Poseidon

Durducul si sub el, peretii Marelui Amfiteatru inca poarta urmele parjolului din septembrie. Totul e taciune pana aproape de cabana. Ma intreb daca vor mai inflori gentienele,  care, primavara, umpleau de-albastru coasta dintre stana de sub drum si statia meteo.

Din motive de timp, s-a votat pentru coborarea pe Turneanu (varianta BR), da' ne-am tot oprit, tinuti in loc de dansul lasciv al norilor care se prelingeau insidios inspre culmea pe care ne aflam si implicit inspre noi...

Eeee...vom ajunge noi, din nou, sa urcam pe unde-am mai urcat....

Cat despre ieri, iata spre ce ne indreptam:

Nu m-am uitat la ceas cat era ora cand am ajuns la Turnu...Am mai facut o pauza de ciocolata cand am ajuns in drumul de legatura Turnu-Stanisoara si din nou la vale, fara oprire.

Fotografiile alese de Florin sa arate lumii crampeiase din Cozia de duminica (ultimele trei fotografii postate pe blogul lui)  le puteti vedea aici: http://naturapasiune.blogspot.ro/2012/11/plutire.html

Felicitari, Florin!!!

Mere rosii, ca-n copilarie, la bunici

In livezile-nnegrite ale satucului Comanca am mai gasit sambata cateva mere, al caror gust a fost asa de....mmmm, mancandu-le imediat ce le-am dat jos din pom.

Cred ca mi se face dor sa revin, o data la oarece timp, pe ulicioarele din Comanca pentru a regasi macar un pic din sentimentul de siguranta trait la tara, la bunici, in vacante (desi era un sat de la campie, dar viata era organizata, mai ales iarna, cam la fel...), sentiment datorat mai ales bunicului meu.

Pe-o vreme asa cum a fost cea de sambata, bunicul ne cobora din pod mere tinute la pastrare intr-o lada de lemn si ni le punea la copt pe plita, ne fierbea boabe de porumb, bunica ne cocea lipii, iar spre seara bunicul ne spunea cate-o poveste. Ii placea mai mult decat oricare alta, una cu Afin si Dafin, doi frati de cruce.

Imi tot revin in minte, in ultimul timp, serile de-odinioara, cu vocea lui depanand povestea asta, la lumina lampii cu petrol, care arunca tot felul de umbre pe peretii imbracati cu scoarte de lana (curentul electric era "luat", adica intrerupt din motive de economie).

Scrisul ca terapie / Fosnet aramiu

Fiecare cu resursele lui... Mie, pur si simplu, imi face bine sa scriu. Si uneori face bine si altora sa citeasca ce-am scris. Cel putin asa-mi spun cei care ma cunosc...prieteni, cunostinte si colegi. Uneori, ma ajuta sa ma adun sau ma ajuta sa-mi fixez imaginile placute ale locurilor pe care tocmai le-am vazut sau amintirea clipelor petrecute in compania dragilor si bunilor mei tovarasi de ture. Cu atat mai mult cu cat nu am poze....

....Ca atunci cand mintea ti se concentreaza pe lucruri pe care ti le doresti atat si pentru care ajungi sa te rogi aproape cu disperare, in continuu...uiti de altele.Cum ar fi aparatul de fotografiat. Azi, noroc cu Florin, care nu pleaca niciodata fara aparatul foto.

Ce m-a facut sa scriu aceste randuri e, de fapt, un indemn la o hoinareala pe poteci frunzuite. Sigur va va face bine fosnetul frunzelor aramii! Sigur va va face bine imaginea covorului de culori imbinate si combinate! Ca sa nu mai spun de flacaruile aurii, strecurate printre fagii deja scursi, ale preferatilor mei, mestecenii si laricele!!!

Pentru cei curiosi: azi am pornit-o de la podul de peste Olanesti spre catunul Comanca, locul unde "civilizatia" a ajuns doar prin curentul electric, drumul raschetat cu plugul sau cum s-o fi chemand masinaria si, evident, afisele electorale . 

Iar de-aici in sus, am "prins" intr-un final muchia ce duce spre Dosul Pamantului (marcaj cruce albastra, vechi si aproape sters), unde nu am ajuns nici de data asta (da' locurile sunt minunate si pentru o miscare pe zapada si rachete...asa ca la prima zapada ne vom gandi sa revenim). 

Nu stim precis unde am ajuns (Sa fi fost in zona varfului Ulmului? Varful Cainelui?) si cat am mai fi avut de mers, din cauza cetei grele, care ne invaluia din ce in ce mai strans. 

Pe de alta parte, tot ceata a ascuns intrucatva privirilor noastre aspectul haotic al padurii (recent taiate in locul de unde ne-am intors si unde se bifurca un drum ce-o lua in jos, spre valea Olanestiului sau a vreunui afluent de-al sau), dar pe de alta parte, zarita prin ceata, padurea avea acolo un aer fantomatic, lugubru si sinistru: trunchiuri ciuntite ce se inaltau in ceata groasa, ca-ntr-o strigare a neputintei.

In schimb, ne-a facut bine sa ne afundam bocancii in covorul colorat in toate nuantele de auriu-aramiu si sa ne lasam dusi de fosnetul frunzelor pregatite sa se faca totuna cu pamantul, sa ne bucuram de verdele nesperat si neasteptat al pasunilor de deasupra satului, umbrite din loc in loc de fagi cu coroane mari, rotunde si cald colorate si presarate cu valuri, valuri de mesteceni ce, incapatanati, inca-si poarta frunza!