Fiecare cu resursele lui... Mie, pur si simplu, imi face bine sa scriu. Si uneori face bine si altora sa citeasca ce-am scris. Cel putin asa-mi spun cei care ma cunosc...prieteni, cunostinte si colegi. Uneori, ma ajuta sa ma adun sau ma ajuta sa-mi fixez imaginile placute ale locurilor pe care tocmai le-am vazut sau amintirea clipelor petrecute in compania dragilor si bunilor mei tovarasi de ture. Cu atat mai mult cu cat nu am poze....
....Ca atunci cand mintea ti se concentreaza pe lucruri pe care ti le doresti atat si pentru care ajungi sa te rogi aproape cu disperare, in continuu...uiti de altele.Cum ar fi aparatul de fotografiat. Azi, noroc cu Florin, care nu pleaca niciodata fara aparatul foto.
Ce m-a facut sa scriu aceste randuri e, de fapt, un indemn la o hoinareala pe poteci frunzuite. Sigur va va face bine fosnetul frunzelor aramii! Sigur va va face bine imaginea covorului de culori imbinate si combinate! Ca sa nu mai spun de flacaruile aurii, strecurate printre fagii deja scursi, ale preferatilor mei, mestecenii si laricele!!!
Pentru cei curiosi: azi am pornit-o de la podul de peste Olanesti spre catunul Comanca, locul unde "civilizatia" a ajuns doar prin curentul electric, drumul raschetat cu plugul sau cum s-o fi chemand masinaria si, evident, afisele electorale .
Iar de-aici in sus, am "prins" intr-un final muchia ce duce spre Dosul Pamantului (marcaj cruce albastra, vechi si aproape sters), unde nu am ajuns nici de data asta (da' locurile sunt minunate si pentru o miscare pe zapada si rachete...asa ca la prima zapada ne vom gandi sa revenim).
Nu stim precis unde am ajuns (Sa fi fost in zona varfului Ulmului? Varful Cainelui?) si cat am mai fi avut de mers, din cauza cetei grele, care ne invaluia din ce in ce mai strans.
Pe de alta parte, tot ceata a ascuns intrucatva privirilor noastre aspectul haotic al padurii (recent taiate in locul de unde ne-am intors si unde se bifurca un drum ce-o lua in jos, spre valea Olanestiului sau a vreunui afluent de-al sau), dar pe de alta parte, zarita prin ceata, padurea avea acolo un aer fantomatic, lugubru si sinistru: trunchiuri ciuntite ce se inaltau in ceata groasa, ca-ntr-o strigare a neputintei.
In schimb, ne-a facut bine sa ne afundam bocancii in covorul colorat in toate nuantele de auriu-aramiu si sa ne lasam dusi de fosnetul frunzelor pregatite sa se faca totuna cu pamantul, sa ne bucuram de verdele nesperat si neasteptat al pasunilor de deasupra satului, umbrite din loc in loc de fagi cu coroane mari, rotunde si cald colorate si presarate cu valuri, valuri de mesteceni ce, incapatanati, inca-si poarta frunza!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu