Fotografii din tura prin Stancariile Betelului si Poiana Sulitei

http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/StancariileBetelului_nov2009#

Asta-i link-ul spre poze. Cine-i curios sa arunce un ochi prin zona...go for it! Poate va si urniti de acasa sa puneti si piciorul pe-acolo.

Stancariile Betelului

Cum stiam de ceva vreme ca in ziua de 23 as avea tovarasi de tura redutabili, am facut in asa fel incat 23 (luni) sa fie una din zilele de concediu fara plata. Si am pornit spre Betel, din nou..De data aceasta am fost 5. Si a fost EXCELENT! Atmosfera maxima! Iar locurile...mai ..mai ca nebanuite desi o oarece idee despre ce si cum imi facusem eu inca din primavara, cand sedeam eu asa in poiana din Coltii Doabrelor printre deditei si ma gandeam ca imi place mult culmea aceea stancoasa aflata imediat la nord. Asta era de la distanta. Ce sa mai spunem cum e s-o iei la pas!

Intrarea spre stancariile Betelului se face chiar din DN7, pe o ulita ce are in dreapta - cum urci - paraul Betel, se continua printr-o poiana, pe care o traversam si apoi ne gasim chiar in capatul unor chei scurte, dar foarte spectaculoase, mai ales ca nici nu te astepti sa intalnesti asa ceva. Dupa un minut - doua de mers pe pietrele din apa, urmeaza o portiune mai catarata, unde (culmea!) apare un marcaj (PR, care ulterior se schimba dintr-o data cu TR, mai vechi, ce-i drept). Partea cea mai "tricky" vine imediat dupa ce ajungi deasupra cheilor din cauza ca peretele a fost dus la vale cu copaci cu tot si a trebuit sa fim atenti la traversare. Noroc ca pamantul era cat de cat intarit si nu pleca cu noi in jos. Vremea era insorita, ceea ce a facut ca stancile iesite in cale si peretii pe sub care serpuia poteca pe alocuri sa ne ramana in minte foarte clar conturate, mai ales ca unele practic tasneau dintre copaci si se profilau pe cer, al carui azuriu contrasta puternic cu gri-cenusiul lor.

Pana sa ajungem in Poiana Sulitei, am tot mers avand sub priviri Naratu si in departare inzapezitii Fagaras. Din Poiana Sulitei am zarit dincolo de vai, in fundal, cea mai draga mie imagine a Vanturaritei. Cel mai mult imi place vazuta din partile astea: ca un triunghi urias care se ridica la sud, deasupra tuturor vailor. Din Poiana Sulitei am continuat pe Valea Glodului (desi eram tentata sa incerc sa descopar pe unde se ajunge de la casoaia lui Teodorov in Coltii Doabrelor) pentru ca asa a vrut Ionut si era ceva nou pentru mine, intalnind destul de des panglici galbene atarnate de ramuri, probabil ramase de la cercetasi, de asta-vara.

Am ajuns pana in ora 4 in Brezoi asa ca nu a mai fost nevoie sa asteptam autobuzul care pleaca la 5 din Brezoi ca am si urcat in autobuzul care vine de la Voineasa (in Brezoi e pe la 4 si 10/ si 15... depinde de trafic si de numarul de pasageri, presupun). Trebuie sa spun si ca dimineata am plecat cu trenul de 7 fara 20, nu cu cel de 9.

Din pacate, am ramas si cu un gust amar traversand Poiana Sulitei: in jurul casoaielor inca locuite (chiar si doar o parte din an) erau multe gunoaie. Pacat! E asa de frumos...si liniste...si multi mesteceni...Vezi de acolo Cozia, Fagarasii, Robu, Latoritei, Vanturarita, Naratu, Doabrele ca in secunda urmatoare sa-ti iasa in cale peturi, oale sparte si cate altele... Oare pot fi romanii educati? Slabe sanse. Parerea mea.

Incercare de a reda in imagini tura din Muchia Calinestilor

http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/MuchiaCalinestilor_15Nov2009#

Link-ul duce la pozele mele facute ieri pe Calinesti...ce-am reusit eu sa fac. Dar decat deloc poze ma gandesc ca tot inseamna un plus si un prilej de prim contact cu zona pentru unii sau un prilej de revedere a locurilor pentru altii.

Noiembrie, here I come!

Ar fi fost al treilea weekend fara sa urc pe undeva. Si cam meritam si eu o tura....mai ales dupa o sambata aproape integral indoor (pana la ora 12 deja gatisem, stransesem si intinsesem rufe si asta pentru ca nu am mai putut dormi dupa ora 8). Noroc ca dintre oamenii cu care imi place sa ies am gasit un tovaras de tura. A fost ca pe vremuri, cu G. Am mers catinel si am povestit si am raaas... Exact cum imi place mie! Schimbarea a fost ca, de data asta, am facut si eu poze! Ma gandesc ca sunt, totusi, o sora buna si de aceea am fost cadorisita, de ziua mea, cu un Canon (A460 ca sunt doar incepatoare, dar cine ma stie stie si ca sunt un invatatel constiincios). Si ca veni vorba, cred ca sunt si o prietena buna pentru ca Ramo si G. au fost si ei atat de atenti la ce am eu nevoie incat au retinut ca imi trebuie husa la rucsacul de tura, ceea ce nu gaseam aici si ghici ce? Am primit si o husa pentru rucsacel! Cu aceeasi ocazie! Dar cea mai mare placere a mea e nu cadoul in sine, ci atentia lor pentru ce am eu nevoie, cu atat mai mult cu cat nu cer. Imi fac socoteli, permutari de n luate cate k si gasesc eu solutia, pana la urma, intr-un tarziu. Din fericire, se gaseste cine sa aiba grija sa se intample si mai deveme.

Dar sa revin la subiect... tura pe Muchia Calinestilor. Nu mai fusesem din martie sau aprilie, anul trecut.

Nu stiam cum va fi timpul. Doar speram la un timp cat de cat frumos. Si chiar a fost, desi la inceput de zi, in tren, priveam ploaia cum picura in apele Oltului. Pana sa ajungem noi la Betel (halta in care cobori din tren ca sa ajungi in Calinesti) ploaia s-a oprit. Am avut parte doar de cativa stropi in parca vreo doua reprize scurte-scurte (maxim cateva minute) de-a lungul zilei..candva la inceput si la sfarsit. Nesemnificativ. Chiar daca norii se valatuceau deasupra noastra, aerul a fost destul de cald. De vreo doua ori am ramas doar cu bluza de corp. Si inca cea subtire. Pe cealalta (cu fibra o idee mai groasa) am lasat-o pentru situatia in care ma voi raci si trebuie sa-mi pun pe mine o bluza uscata. Deasupra Oltului si a celorlalte vai, fuioare albe de ceata se intindeau de parca erau niste mate care se rasfata. Alte fuioare, mai stravezii asa, se agatau de copacii padurilor ce acopera culmile, de o parte si de alta a Oltului. Pentru mine spectacolul era complet. Norii chiar erau frumosi. Aveau o culoare care-mi placea mult: gri-violacee..ca sa zic ca in versurile uneia din piesele vechi de la club, erau sinilii. Si ca sa fie treaba oabla s-au si spart la un moment dat, cred ca dupa ora 4 sau pe-acolo.

Sub noi, spinarile culmii pe care ne aflam si a celei de dincolo de apa Calinestiului, erau rosii-aramii de la frunzele cazute deja. Doar cate-un mesteacan mai incapatanat isi tinea inca frunzele de-un galben atat de viu de parca facea in ciuda gri-ului atotstapanitor. Cam astea au fost notele de azi din partitura Simfoniei de culori, asa cum prea frumos spune Lavrentie al nostru cand vine vorba de culorile toamnei.

Culmea sau muchia Calinestilor inseamna un traseu ideal pentru o tura de-o zi (o poti face si de doua daca vrei pana pe Robu sau, pe timp de vara, daca pleci cu primul tren al zilei, se poate face tura de Robu tur-retur intr-o singura zi, dar pentru ce atata graba sa te intorci in oras??): iti ofera si intermezzo-uri intre urcari, are si schimbari de directie (sa nu va bazati pe marcaj: e rar de tot... apare doar de cateva ori vechea CA) si te surprinde cu ce forme de stanci iti scoate in cale. Odata ajuns sus, e foarte placut sa stai in cate-un capat de vale si sa privesti cum se lasa-n jos, pe stanga si pe dreapta, muchii ascutite, crenelate, dandelate. La cat e de poroasa roca nici nu-i de mirare ca arata asa! Am ajuns cam pe la 3 si jumatate in fanetele pe unde coboram spre valea Calinestiului. Deci foarte devreme. Asa cam m-am gandit sa ne continuam urcarea spre capatul culmii ce duce spre Suta, doar ca sa nu ajungem cu prea mult timp inainte de ora trenului de intoarcere, dar avea un aer prea idilic poiana in mijlocul careia inca se mai inalta o casoaie asa cum se gasesc in zona asta ca sa ne continuam urcarea, fara sa ne oprim, mai ales ca eu imi doream macar o poza cu una din casoaiele ridicate cu ani in urma in luminisurile din padurile astea de stejar si fag. De aici, ne-am intors, am luat-o la vale prin fanetele presarate cu ceva pet-uri si cutii de bere (bineinteles goale, deci avand o greutate insesizabila). Ziua a avut, deci, si un "bonus": un sac menajer plin ochi cu pet-uri si cutii cu bere (sunt printre acesti bautori si unii "simtiti": am gasit si o cutie turtita!!! Dar cum de au lasat-o acolo si nu si-au carat-o singuri?!). Drumul prin sat avea tot felul de "floricele" dintr-astea cand pe stanga, cand pe dreapta... Oare daca facem cu ocazia Zilei Mediului acea actiune la care ma gandisem si pentru care tura asta mi-a adus si prima poza, va avea vreun efect?? In afara de asta, satul e foarte frumos, pacat ca e locuit. In partea sa nordica e strajuit pur si simplu de pereti stancosi, pe care sper sa-i ilustreze pozele mele destul de fidel. Maine, voi incerca sa descarc pozele in laptop-ul (de la serv...ca acasa am ramas fara). Sper sa ma si descurc singura (deh! ne luam cu randul zilele de concediu fara plata si Iulian nu e la serv in urmatoarele 4!!!!! zile)....am de instalat de pe un cd nu stiu ce, apoi ce-o mai fi de facut...in fine. Sper sa postez cat de repede link-ul care sa duca la poze. Ca sa va faceti o idee despre cat de relaxati si incantati v-ati putea intoarce dintr-o tura pe Muchia Calinestilor...

Fiecare cu damblaua lui...sau diferenta dintre a placea si a avea nevoie

Imi plac multe locuri. Mai ales ca sunt, de felul meu, foarte curioasa si vreau sa descopar mereu ceva. Dar mi se face un dor nebun doar de un singur loc: de Buila. Desi imi plac multe locuri (ca sa ma refer doar la ce avem pe-aici, prin zona), se naste ciclic (ca orice nevoie) doar nevoia de a fi acolo. Clasica diferenta dintre dorinta si nevoie. La mine e mai mult decat evidenta: asa e si cu oamenii...sunt oameni care-mi plac, dar a caror lipsa o simt mai mult sau mai putin si sunt oameni care-mi plac mai mult sau mai putin, dar a caror lipsa o simt poate prea acut uneori...Buila pare sa fie exceptia: imi si place muult si am si o mare nevoie (daca nu chiar dependenta) sa fiu acolo cand si cand.

Asa ca ne-am intors. In Buila. In weekend-ul trecut. Pe accuweather era cam confuzanta prognoza, dar noi am plecat fie ce-o fi...

Sambata dimineata am pornit la drum. Si cu oameni vechi (de la inceputurile mele....acuma deja din familie) si cu newcomeri. Toti ne asiguraseram libera si ziua de luni in speranta ca vremea va fi senina trei zile. Eram cu atat mai recunoscatori pentru cerul de clestar de sambata pentru ca, desi speram ca vremea sa tina, ne asteptam la oarece schimbare.. Tocmai de asta am si urcat pe Albu', care tasnea ca un piept de piatra spre albastrul fara pata, dar de data asta pe marcaj, nu spre cruce. Si stiti ce? Am urcat din marcaj in marcaj. Pentru prima data. Eram chiar curioasa daca se poate urmari marcajul fara sa-l pierzi din ochi: si bineinteles ca se poate. Am incercat sa fac abstractie ca stiu unde trebuie sa ajungem si cautam cu privirea PG ca sa ma las condusa numai de marcaj. Pana ce traversezi muchia ce duce la cruce se poate. Dupa aceea e clar ca trebuie sa traversezi caldarea si e clar conturata si fereastra unde trebuie sa ajungi. Din locul unde incepi traversarea caldarii priveam de jos spre crucea rosie conturata pe cer si nu-mi puteam desprinde deloc privirea...ma simteam mica...mica in lumea aia de piatra...da' imi placea sa mai simt asa. Peretii prabusiti de dincolo de valea Bulzului erau si ei aproape ca la fel de imbietori pentru privire, fiind colorati in toate culorile focului...limbi de foc revarstate spre vale.

A doua zi: ceata ce ti se lipea de haine si lasa aschii de promoroaca.Ne-am invartit noi pana dupa ora 12...mai un ceai, mai o supa si pana la urma am decis sa o luam prin Dos...baietii oricum de fiecare data au fost numai pe sus, pe creasta. Era timpul sa cunoasca si poteca de-aici. In mai putin de-o ora de cand am plecat din Curmatura am inceput sa vedem albastru: norul s-a spart pret cam de vreo ora-o ora si ceva...doua... cam cat ne-a luat sa ajungem pana in Comarnice si sa avem sub ochi tot abruptul nordic...ooff si Alin asta care nici macar nu s-a gandit sa-si ia aparatul!!! La ce si-a mai luat Nikon?? In fine... ajungem si la Cheia, unde John m-a si certat ca lui nu i-am spus de tura asta..ar fi venit si el cu noi. Asta e! Ramane pe altadata. Sa speram ca urmatoarea tura va fi de sambata pana duminica seara sub un cer senin-senin. Si vom tine creasta pana in Oale. Seara am ramas la cabana doar noi si nea Fane. John si George au coborat in oras. Luni incepea o noua saptamana de munci. Pentru noi ziua de luni insemna sa purcedem spre valea Cheii prin Brana Caprelor. Nici nu apucam sa intram in chei ca unul din noi a zarit "ceva" pe un colt de stanca din Stogsoare: "-E om? -Cum sa fie om? Ce va veni? Cine sa fie acolo decat o capra? -Pai uite ce seamana cu un om care sta in picioare si se uita la noi? -Si? Ce daca seamana? Sta intoarsa cu spatele de-aia nu va dati seama ca e o capra"...Si cand a tasnit de pe stanca nu a mai fost indoiala!

Fiecare din cele trei zile a ramas cu cate un tablou in mintea mea (as fi vrut sa poata fi vazute in imagini suprinse cu aparatul foto, dar...): sambata, muchia argintata ce urca spre crucea Albului, duminica, cateva varfuri adunate in acelasi tablou, creionate pe cerul albastru, vazute de jooos, de pe poteca din Dos, chiar la intrarea in traversarea unuia din ultimele valceluri dinaintea poienii Comarnice (unul din acelea cu paraias...parca...de fapt, cam toate au cate-un fagas de apa curgatoare), luni, iuresul de culori in care se imbraca toamna de toamna copacii atarnati de Stogsoare, asa cum ii vedeam noi de pe Brana. Si marele premiu (tot de duminica...ca tot a inteles Nico sa vina cu masina pana la tunel, in loc sa se fi oprit la Podu' Rosu si, prin urmare, am luat-o la picior pana aproape de Iezer, de unde ne-a cules la intoarcere): o infinita imbratisare calda, deci galbena, de la bunica-natura, care a cusut goblene minunate pe valea Cheii (ca in fiecare toamna). E un loc, pe drumul din valea Cheii, unde coroanele copacilor se unesc si tot ce vezi e un galben cald si luminos oricat ar fi cerul de gri. Mi-am amintit de versurile pe care Dani a pus note foarte potrivite:...aripi desfasurate....si poate pasii nostri inca ii mai dor....ei trec in frunze, flori si mai departe....Asta la primavara.

Fotografiile lui Nicu din turicica pana sub Stevioara si inapoi

Ceva fotografii din sambata trecuta gasim in pagina de picasa a lui Nicu. Noroc ca a avut cu el si obiectivul pentru macro si a reusit cateva fotografii foarte frumoase. A si avut "obiectul muncii": ploaia de peste noapte a lasat petalele de margarete incarcate cu bobite de apa de pareau brodate asa cum aratau, iar trandafirii ingrijiti de oamenii de la Pahomie te lasau fara cuvinte. Unii dintre ei miroaseau innebunitor! Dar asta nu se simte-n poze. Trebuie sa va duceti acolo...

http://picasaweb.google.com/nicuristea/Pahomnie#

Locurile de care mi-e cel mai dor

Niciodata nu am prins senin-senin in Buila cand am trecut peste toate scocurile sau valcelurile dintre cele doua varfuri V (Vioreanu si Vanturarita) si apoi fie am continuat pana in Oale, fie ne-am lasat spre Poiana Comarnice direct din poienita in care se ajunge dupa traversarea grohotisului aflat la baza abruptului...Niciodatata nu am fost pana acum toamna. Am fost in miez de vara, la trecerea dintre iarna si primavara, cu zapada chiar din plin, dar toamna, in octombrie, cand zice-se sunt mari sanse de senin si cea mai blanda lumina, nu. Si sunt locurile dupa care tanjesc din chiar prima secunda cand pun piciorul in cabana sau pe drumul forestier, oricare din ele. De fapt, e singurul loc de care mi se face un mare dor. Sa fie doar asta explicatia? Ca mi-a intrat in cap ideea ca trebuie sa revin...poate data viitoare va fi senin-senin, cerul albastru-albastru, aerul stralucitor? Sau poate ca tocmai linistea cea mai profunda de ma cuprinde asa un soi de spaima, asternuta peste cele mai tainice locuri prin care am umblat vreodata ma tot cheama. Voi sti (sau poate ca nu) altadata pentru ca azi nici macar nu am ajuns pana in Stevioara. Ne-am oprit la stana de sub Saua Stevioara, am mancat si ne-am intors. Am urcat dinspre Pahomie (marcaj PA). Urcarea pana la stana ne-a luat cam o ora. Mers pe ritmul nostru (adica Mihaela, Vio, Nicu si cu mine...bineinteles). Ce-as mai fi stat pe prispa stanei ascultand ploaia si privind ceata (de fapt, norul) care se lasa tot mai dens peste fagii de dincolo de pajistea de stevie si urzici!!! Aerul era placut, in ciuda ploii, si cred ca as mai fi putut sta chiar cateva ceasuri acolo. Mai ales daca as fi avut si ceva de citit (adica Padurea Norvegiana, care chiar m-a prins...imi place muult cum scrie Haruki Murakami asta). Ce frumos ar fi fost sa avem un hamac (si un sac de dormit) pe care sa-l agatam de stalpii prispei! Ne-am multumit doar cu conversatia de-a-n picioarele timp de cateva minute, dupa ce-am mancat, ne-am strans ce scosesem din rucsaci si inapoi. Jos, la schit nu ploua. Cred ca nici nu a plouat in intervalul de timp cat am fost noi sus.

Poate data viitoare va fi senin. Oare voi putea sa ma gandesc la vreo tura in alta parte(pe aici, pe la noi, pe acasa) pana nu se nimereste sa fie macar un timp fara ploaie ca sa pot reveni sus, printre stanci si jnepeni, la capat de valcel, deasupra dealurilor ce se insira pana la Olt?