Vorba zilei: "Noroc cu Nicu c-a facut armata la Cercetare"

De la un timp un gand ne tot indeamna sa ne intorcem prin Coltii Foarfecii, da' "pe-acolo", adica pe unde fost-am cam acum 2 ani, cu pretiosul (inclusiv pretios si la vedere) prieten al nostru I.L., da' faptul ca, pana la urma, Mariusica nu mai putu veni si mai fu si vremea umeda si cetoasa de-o auzeai cum se scurgea din copaci, ne aleseram (Si a cui credeti ca fu ideea?) alta varianta, da'-ntr-un fel (doar intr-unu') cazuram din lac in put. E oarece diferenta, totusi: ca avuseram pe unde ocoli...ca daca "ne bagam" pe Colti.....Salutare, ocolire!

Si ca sa divulg, in cele din urma, care fu varianta aleasa: Anatomia (nu a lui Gray)  ci a Oii, de fapt Fruntea Oii, da' orbecaiala noastra in ceata se transforma intr-o adevarata lectie de anatomie....ca ajunseram de invataram tot corpul oii, nu doar fruntea!

Fruntea Oii e muchia ce se vede foarte frumoasa din traseul de deasupra cascadei, cum ar fi, de exemplu, din Poiana Zanelor si mai apoi de sus, din Coltii Foarfecii (un perete de niste sute de metri coafat cu palcuri de pini). O veti gasi in multe poze, inclusiv in colajul cu fotografii tocmai postat de Mihai Cernat pe lista de discutii alpinet2k.

Odata intrat pe ea (daca stii de unde sa "te bagi") o iei pieptis-pieptis printr-o padure de gorun, iar cand urcusul incepe sa se domoleasca, incep sa rasara ciuperci mai mici sau mai maaari de stanca, pe care, la cata umezeala era ieri (duminica) am cautat mai mult sa le ocolim decat sa le urcam.

Eu eram singura care mai strabatusem muchia asta, da' in urma cu cativa ani multicei si in afara de intrare, nu prea mi-am mai adus aminte de mare lucru sau, mai precis, ceea ce vedeam ieri nu-mi amintea de nimic...Bine..e un fel de-a spune ca vedeam. Ieta ce mult vedeam:

 

Plus ca era si foarte rece, atat de rece incat ramurile si firele de iarba erau captive intr-o platosa de gheata. Noroc ca ne cam luaseram manusi de-acasa. 

Ce trebuie musai spus e ca daaaaa, intr-adevar, asa cum stiam deja de la buna mea prietena Adina, e pliiiiin de iedera alba pe-acolo, da' din pacate, nefiind nici macar caldute un pic zilele cele mai recente, le-am gasit cel mult imbobocite, da' inflorite niciuna.

Cand dadeam cu nasul in cate-un bloc mare de piatra, unul din baieti se ducea in cercetare-n fata, cautand o varianta de ocolire si apoi ne chema si pe noi, ceilalti....ca de urcat la cat de umed era...nicio sansa (ba chiar am si alunecat la un moment dat, numai ca, din fericire, ma prinsesem bine cu ambele maini de marginea lespezii respective, pe care bocancii mi-au patinat cat ai zice peste).

Important e ca am ajuns in capatul ei, adica in traseul marcat (BA) pe la 1 si jumatate, iar ceva mai jos de Durduc, am iesit la lumina, efectiv. Sub noi, o maaaare de nori, cat vedeai cu ochii. Minunat!

Pozele mele sunt cam inchise...ca asa le fac eu...subexpuse ca sa nu le ard, iar de prelucrat le mai prelucreaza mai degraba cate-un prieten si le primesc in varianta mai light, da' la acestea nu e cazul (inca). Asa ca nu stiu cat de spectaculoasa pare marea de nori, care pe mine, cel putin, m-a facut sa ma bucur fie si doar pentru cateva ceasuri, chiar daca n-am uitat de probleme si nevoi.

Coltii Foarfecii, iesiti din mare, asemenea furcii lui Poseidon

Durducul si sub el, peretii Marelui Amfiteatru inca poarta urmele parjolului din septembrie. Totul e taciune pana aproape de cabana. Ma intreb daca vor mai inflori gentienele,  care, primavara, umpleau de-albastru coasta dintre stana de sub drum si statia meteo.

Din motive de timp, s-a votat pentru coborarea pe Turneanu (varianta BR), da' ne-am tot oprit, tinuti in loc de dansul lasciv al norilor care se prelingeau insidios inspre culmea pe care ne aflam si implicit inspre noi...

Eeee...vom ajunge noi, din nou, sa urcam pe unde-am mai urcat....

Cat despre ieri, iata spre ce ne indreptam:

Nu m-am uitat la ceas cat era ora cand am ajuns la Turnu...Am mai facut o pauza de ciocolata cand am ajuns in drumul de legatura Turnu-Stanisoara si din nou la vale, fara oprire.

Fotografiile alese de Florin sa arate lumii crampeiase din Cozia de duminica (ultimele trei fotografii postate pe blogul lui)  le puteti vedea aici: http://naturapasiune.blogspot.ro/2012/11/plutire.html

Felicitari, Florin!!!

Mere rosii, ca-n copilarie, la bunici

In livezile-nnegrite ale satucului Comanca am mai gasit sambata cateva mere, al caror gust a fost asa de....mmmm, mancandu-le imediat ce le-am dat jos din pom.

Cred ca mi se face dor sa revin, o data la oarece timp, pe ulicioarele din Comanca pentru a regasi macar un pic din sentimentul de siguranta trait la tara, la bunici, in vacante (desi era un sat de la campie, dar viata era organizata, mai ales iarna, cam la fel...), sentiment datorat mai ales bunicului meu.

Pe-o vreme asa cum a fost cea de sambata, bunicul ne cobora din pod mere tinute la pastrare intr-o lada de lemn si ni le punea la copt pe plita, ne fierbea boabe de porumb, bunica ne cocea lipii, iar spre seara bunicul ne spunea cate-o poveste. Ii placea mai mult decat oricare alta, una cu Afin si Dafin, doi frati de cruce.

Imi tot revin in minte, in ultimul timp, serile de-odinioara, cu vocea lui depanand povestea asta, la lumina lampii cu petrol, care arunca tot felul de umbre pe peretii imbracati cu scoarte de lana (curentul electric era "luat", adica intrerupt din motive de economie).

Scrisul ca terapie / Fosnet aramiu

Fiecare cu resursele lui... Mie, pur si simplu, imi face bine sa scriu. Si uneori face bine si altora sa citeasca ce-am scris. Cel putin asa-mi spun cei care ma cunosc...prieteni, cunostinte si colegi. Uneori, ma ajuta sa ma adun sau ma ajuta sa-mi fixez imaginile placute ale locurilor pe care tocmai le-am vazut sau amintirea clipelor petrecute in compania dragilor si bunilor mei tovarasi de ture. Cu atat mai mult cu cat nu am poze....

....Ca atunci cand mintea ti se concentreaza pe lucruri pe care ti le doresti atat si pentru care ajungi sa te rogi aproape cu disperare, in continuu...uiti de altele.Cum ar fi aparatul de fotografiat. Azi, noroc cu Florin, care nu pleaca niciodata fara aparatul foto.

Ce m-a facut sa scriu aceste randuri e, de fapt, un indemn la o hoinareala pe poteci frunzuite. Sigur va va face bine fosnetul frunzelor aramii! Sigur va va face bine imaginea covorului de culori imbinate si combinate! Ca sa nu mai spun de flacaruile aurii, strecurate printre fagii deja scursi, ale preferatilor mei, mestecenii si laricele!!!

Pentru cei curiosi: azi am pornit-o de la podul de peste Olanesti spre catunul Comanca, locul unde "civilizatia" a ajuns doar prin curentul electric, drumul raschetat cu plugul sau cum s-o fi chemand masinaria si, evident, afisele electorale . 

Iar de-aici in sus, am "prins" intr-un final muchia ce duce spre Dosul Pamantului (marcaj cruce albastra, vechi si aproape sters), unde nu am ajuns nici de data asta (da' locurile sunt minunate si pentru o miscare pe zapada si rachete...asa ca la prima zapada ne vom gandi sa revenim). 

Nu stim precis unde am ajuns (Sa fi fost in zona varfului Ulmului? Varful Cainelui?) si cat am mai fi avut de mers, din cauza cetei grele, care ne invaluia din ce in ce mai strans. 

Pe de alta parte, tot ceata a ascuns intrucatva privirilor noastre aspectul haotic al padurii (recent taiate in locul de unde ne-am intors si unde se bifurca un drum ce-o lua in jos, spre valea Olanestiului sau a vreunui afluent de-al sau), dar pe de alta parte, zarita prin ceata, padurea avea acolo un aer fantomatic, lugubru si sinistru: trunchiuri ciuntite ce se inaltau in ceata groasa, ca-ntr-o strigare a neputintei.

In schimb, ne-a facut bine sa ne afundam bocancii in covorul colorat in toate nuantele de auriu-aramiu si sa ne lasam dusi de fosnetul frunzelor pregatite sa se faca totuna cu pamantul, sa ne bucuram de verdele nesperat si neasteptat al pasunilor de deasupra satului, umbrite din loc in loc de fagi cu coroane mari, rotunde si cald colorate si presarate cu valuri, valuri de mesteceni ce, incapatanati, inca-si poarta frunza!

Cu oameni de suflet, in locuri de suflet

Ma gandesc ca trebuie sa existe un fel e comunicare speciala intre adevaratii prieteni, intre oamenii carora le pasa cu adevarat unii de de altii. Cum oare altcumva se explica sa te sune prietenii cei mai de suflet in cele mai negre si de deriva si de disperare momente?

Sunt unii oameni din viata fiecaruia dintre noi, pe care nu-i vedem in fiecare zi...nici nu am putea sa-i vedem in fiecare zi...pentru ca nu locuiesc la 20 de minute distanta, ci la cel putin de 2-3 ori mai mult. Si cu toate acestea, in ultimul timp, de cel putin cateva ori, la capatul celalalt mi-a fost dat sa aud vocile unor oameni foarte dragi, pe care "cineva" de sus, i-a calauzit acolo unde era nevoie de ei. Asa si ieri, o zi fara planuri, fara socoteli pentru azi, duminica, sau in tot cazul fara socoteli de a petrece ziua in compania cuiva. Uitasem chiar si de promisa-mi ritualica iesire, in lumina clara si calda a unei zile de toamna, prin locurile foarte dragi, pentru care-am muncit atat - si nici pe departe atat de mult cat au muncit altii, desi sunt considerate de unii doar "Micul Crai".

Micul nostru Crai la ceas de toamna senina:

 Stogu', catarabil si el din cate stiu eu

 Dincolo de ape, Naratu' si unii Fagarasi

 Stana din Stevioara

 Poiana Piscu' cu Brazi, unde munciram anul trecut

Multumesc, Marius, pentru gandul tau cel bun! 

La multi ani, Nicu! Sa ramai asa cum esti acum si cum ai fost si inainte! Oricand avem nevoie de prezente asiguratoare, cu efecte balsamice, care sa ne ajute sa avem incredere in fortele proprii!

Din gasca mea de "pitici", episodul Foarfeca Naratului

Am si eu piticii mei...ca oricine, de altfel. Cu unul din acesti pitici (ca umbla-n gasca....sunt mai multi, da' ceea ce au ei in comun e ca sunt cu totii coltosi/stancosi macar pe ici-pe colo.....daca nu  se poate integral) am avut intalnire duminica trecuta, dupa ce am reusit sa am alaturi o echipa foarte draga..ca vorba aceea "Avem echipaaaa! Avem valoareeeeee!" Nu fu sa fie toata gasca mea de valceni consacrata pentru asemenea umblari, da' imi veni dintr-o data, zgaindu-ma la niscaiva poze din picasa, sa impartasesc destinatia si altcuiva, despre care am presupus ca ar putea fi interesat.

Si iata-ne cum, duminica dimi, ne-adunaram in Brezoi, la Tomi si Adela in curte, dezlegaram vreo doua porti, trecuram prin cateva livezi si hai la deal spre Foarfeca Naratului.

 Aceasta e, in opinia mea, cea mai reusita poza spre varf, din toate cele facute de noi toti, cati am fost acolo duminica. Nu e poza mea. E poza lui Luti Nedelea, da' stiu ca nu se supara daca o postez si eu aici.

Pana sus, in saua de sub varf, pieptis urcusul, da' am urcat cat de cat intr-un ritm bunicel.
Imediat din sa, urcarea spre varf arata cam asa:

Dupa intoarcerea in sa a celor ce au si zbughit-o spre varf  de cum au ajuns, ne-am indreptat spre capatul opus al crestei, adica spre Poiana lui Pavel, luand-o cand pe sus, pe de-a dreptul,

cand pe la baza....pana am ajuns intr-o sa (dupa un punct de belvedere, ce ne-a oferit panorama urmatoare,

si inca o sa), de unde ne-am gandit ca e ok sa ne lasam la vale, la cum arata ceea ce vedeam de sus. Sa nu credeti ca am urmat o poteca anume. Nuuuu. Doar urmele lasate de suratele capre, in stratul de frunze adunat catre vale si care insemna ca pe acolo se indreapta ele spre izvorasul din apropierea Poienii lui Pavel (ipoteza mea la acel moment...). Alta sursa de apa mai pe sus nu stiu sa fie - alta decat paraul Daneasa, da' acesta e mult mai jos, iar sensul nostru de deplasare de-a lungul culmii/crestei trebuia sa fie tot spre Poiana lui Pavel. Oricum, pana-n saua cu pricina, nu cred ca am fi putut ajunge intregi daca ne-am fi lasat pe vreunul din toboganele ce coborau din culmea presarata la tot pasul cu colti de stanca, mai maaari sau mai mici.
Curiosi sa vedem daca am nimerit valea de obarsie a Danesei sau suntem pe...alta vale...desi cred ca n-aveam pe care alta sa ne aflam, am inceput sa coboram in vartejul verde al padurii de fag,

care ne-a ospatat din plin cu jir din cel mai bun! Evident ca ne-am burdusit si buzunarele cu asa bunatate. Eu, cel putin...

Dupa un timp de coborare, incepe sa se prefigureze si valea, la dreapta de cum coboram noi, iar in oarece interval de timp devine din ce in ce mai clara o poteca, care urmeaza firul sec al paraului si ne scoate intr-o poiana larga, de unde incep sa ne iasa in cale...nuci..multi nuci. Alt prilej de cautare-n iarba si-n frunze-a tanin frumos mirositoare.

Si...DA: chiar am coborat pe Daneasa.

Mai apoi, la Tomi si Adela, care erau deja acasa dupa dus-intorsul pana pe Foarfeca si inapoi, ne asteptau mese intinse, cu muuulte bucate alese (inclusiv cel mai bun cozonac mancat in ultima vreme) si portii maaari de ras cu gura pana la urechi.
Si ca sa termin cum am inceput, adica cu o poza de-a lui Luti, iata-i si pe ei, in urcarea spre varf:

Trebuie sa revenim prin Foarfeca Naratului...acum ca stim de unde ne incepem urcarea si pe unde, cam cat timp ne-ar lua si coborarea, cam cat tine creasta...ca sa ne clarificam cu totul traseul.

Multumesc dragilor mei prieteni si mai vechi si mai noi ca au raspuns chemarii mele! Sper ca a fost o turicea frumoasa pentru toata lumea!

Multumim mult gazdelor si Mirelei pentru cozonacul ce nu are egal, din punctul meu de vedere!

Sub Parang, in jos, pe un mal frumos

Cu exceptia Calcescului, vazusem lacurile glaciare ale Paragului numai de sus, desi imi doream de ceva vreme sa purcedem doua-trei zile la cabana Groapa Seaca si sa o luam in sus, intr-o zi spre-o caldare, a doua zi spre alta si tot asa..pana am fi ajuns prin toate.

N-a fost sa fie doua-trei zile, ci numai o zi si numai o caldare si...jumatate (a doua vazuta doar de sus, din culmea Slivei), cu trezire dis-de-dimineata si plecare spre Groapa Seaca - via Voineasa.

Cam pe la 9 ne-am si pornit de la masini si dupa o ora ajunseseram la Refugiul Agatat, unde nu ne-am oprit, ci am mers mai departe spre cele trei lacuri. Mi-a fost drag sa revad padurea de brad de pana la refugiu. De-acolo am continuat pe poteca taiata printre jnepeni, care ne-a scos intr-un plai numai bun de incins un joc de-a orice, da' echipa mare sa fie. Ar merge si de-un badminton, la o adica.

Undeva la dreapta se ridica culmea Slivei, ascunsa privirii de-o culme mai mica, de unde odata ajuns sus e foarte vizibila poteca ce urca in Slivei. Numai ca noi nu o luaram pe poteca, ci ne duseram de-a dreptul...ca asa vrusera baietii, gandindu-se ca pot si eu. Asa ca am luat-o in sensul opus potecii, care-ar fi dus undeva spre capatul din vale al culmii, ceea ce ar fi presupus mai mult de mers si mai mult  timp de asteptare pentru ceilalti, cu care urma sa ne intalnm jos, pe malul lacului Zanoaga Stanei. De sus, din Slivei mai e foarte putin de mers pana la intalnirea cu marcajul ce se intinde dintr-un capat in celalalt pe culmea principala (BR), iar de-acolo in mai putin de trei sferturi de ora, am ajuns pe Parangul Mare.

Noi am mai lungit-o nitel, trecand si pe celalalt versant al Slivei pentru a putea vedea si lacurile glaciare de dincolo de ea. Asa cum o vedeam de sus, mi-a placut foarte mult o poienita verde-verde si rotunda, ce gazduia si-o stana, unde cred ca mi-ar placea sa ajung candva, fie la ceas de toamna tarzie, fie intr-o zi de iarna cu muuuulta zapada. Nu m-am uitat inca pe harta, da' cred ca unul din traseele ce pleaca din traseul nostru (PR) la foarte scurt timp dupa intrarea din sosea, marcat fie cu CG, fie cu CR, trebuie sa duca si acolo.

Coborarea din Saua Gruiului ne-a dus mai intai pe malul lacului Mandra, unde-as reveni oricand si-as sta asaaaa, cel putin cateva ore bune, apoi spre rotundul Rosiile si, in final, la Zanoaga Stanei, unde ne-am intalnit cu ceilalti, care inca mai culegeau afine si merisoare.

Cam asta cu circuitul zilei de sambata. Pentru data viitoare, baietii au venit deja cu o alta idee de urcare. Si mai de-a dreptul.

Cat despre sensul traseului parcus de noi, ma gandesc ca ar fi recomandata parcurgerea in sensul invers. Unora s-ar putea sa nu le placa sa coboare din Saua Gruiului spre lacuri. De altfel, si marcajul e mult mai des si vizibil in urcare decat in coborare, iar poteca ce urmareste culmea Slivei e evidenta, la desprinderea din culmea principala. Acuma stim.

Poze...tot pe Facebook: http://www.facebook.com/#!/media/set/?set=a.396731850399925.88832.100001893411417&type=3

Celor care nu au cont de Facebook sau nu sunt prieteni cu noi acolo sau prieteni de-ai prietenilor....

Anunt oficial:

Punctul de informare turistică al Parcului National Buila-Vanturarita a fost amenajat în incinta Centrului de Informare, Promovare si Documentare Turistică al orasului Horezu (nr. de telefon 0350/801575, program de lucru L-V: 08-17, S-D: 10-18), aflat pe strada principala, langa sala de sport a liceului si.....FOARTE IMPORTANT!.....in diagonala de cofetarie. 

Actiunea a avut loc în cadrul proiectului ”La pas, pe ulite si drumuri de munte din Parcul National Buila-Vanturarita”, finantat de Fundatia Pentru Parteneriat si MOL Romania, initiat de Asociatia Kogayon si derulat în parteneriat cu Administrația PN Buila-Vanturarita, Primăria Horezu, Liceul Horezu si Asociatia Mount Club. 

Proiectul s-a desfăsurat în perioada aprilie-septembrie 2012 și se încheie cu toate obiectivele îndeplinite, și anume: 

1. amenajarea unui punct de informare turistică al PN Buila-Vînturarița în centrul de informare al Orașului Horezu,

2. identificarea si promovarea obiectivelor turistice din două sate limitrofe zonei Parcului: Pietreni si Bărbătesti,

3. promovarea educatiei ecologice in randul elevilor scolilor din zonă prin sustinerea de prezentări, organizarea unei drumetii si a unui concurs de fotografie încheiat cu o expozitie, in cadrul caruia elevii au avut o sectiune dedicata, si editarea unor materiale educativ-informative si de promovare.

Cred ca pozele pot fi vazute chiar si de cei care nu au cont pe Facebook...cred..da' eu cu tehnica...nu prea....

In tot cazul, link-ul e acesta: http://www.facebook.com/asociatia.kogayon?ref=ts

Speram sa va amintiti cand va veti afla in trecere prin zona si sa-i treceti pragul!