Din Suta spre Dosul Pamantului si apoi prin Comanca spre valea Olanestiului

http://picasaweb.google.com/dumitrustefcris/SpreDosulPamantuluiVenindDinspreSuta#

In ilustratii, ultima iesire (pe la noi) inainte de trecerea in anul viitor. Au trecut doua saptamani de-atunci.

Ceva nou, la final de an

Azi e ziua 12 din luna 12. Ultima tura pe anul acesta. Pentru mine. Poate ceilalti vor mai avea cand, dar eu nu. Am fost cam pe unde mi s-a pus piticul de ceva vreme, da' nu chiar pe-acolo, ci doar pe-aproape. Desi ma gandesc deja la ziua aceea (sper sa fie in curand) cand vom face "marea bucla". The big question nu e musai pe unde (acum deja cunoastem partial), ci cat timp ne va lua.

Ma gandeam ca marcajul de CA, mai degraba doar invocat de harti (..E clar pentru toata lumea ca, de fapt, lipseste din teren.), nu prea va aparea, dar uitandu-ma, totusi, pe harti, m-am gandit ca avem sanse sa mergem, cat de cat precis, spre Dosul Pamantului, pornind din catunul Suta, chiar si fara marcaj.

Suta se afla intre valea Muereasca si Olanesti. Noi am plecat cu primul autobuz de Muereasca (la 7.15), am coborat la capat, am mai mers ceva pana am iesit din sat si apoi am dat de podul spre Suta (In dreptul podului e infipt, in marginea drumului, un indicator.). Carevasazica am facut stanga si am intrat pe drumul care ne-a dus la Suta. Am traversat satul (Din fericire, drumul e inghetat, dar foarte gloduros...eheee, tot mai bine decat namoalele alea pe care le-am luat prima data cand am trecut pe-acolo, cu Ramo si Giani.) si in loc sa ne lasam spre Olanesti, de la troita din culme am facut dreapta. Aici mare intalnire cu o tanti din sat, curioasa si dormica sa stie unde mergem. Dialog: Eu - "Spre Dosul Pamantului. Pana unde-om putea, pana pe la ora 2 si apoi inapoi. E bine pe-aici, nu? Ne duce culmea acolo?" Tanti: "Dosu' Pamantului? N-am auzit niciodata." Dupa un moment de confuzie, care i se citea pe fata, a urmat momentul 2, iluminarea. "Aaaaa! Poate Curu' Pamantului. Aaaa..Daaaa, mergeti bine pe-aici, da' e departeee."

Nu stiu cat de departe e..ca pe la 1 si ceva am decis sa ne intoarcem. Da' stim ca eram pe drumul cel bun. Chiar pe finalul zilei am gasit vreo 3 marcaje, aproape sterse, evident. Si nu stiam nici pe unde si cat timp ne va lua coborarea. Aveam noi un plan pentru coborare, da' nu mai fusesem nicicand pe-acolo si nu aveam de unde sti daca e bine.

E-adevarat ca de doua ori ne-am abatut din poteca (presupun ca vara e poteca..acum era acoperita de zapada): prima data, dincolo de primele lespezi intalnite, ne-am gandit sa tinem linia culmii si ne-am dus spre dreapta pana ne-am dat seama ca ne indreptam oarecum perpendicular chiar spre paraul Muereasca si ne-am intors, iar a doua oara, am prins o foarte frumoasa poteca ce mergea pe curba de nivel si era marginita de brazi, pe-alocuri, si desi era clar ca ne vom intoarce, eram curiosi amandoi unde ar duce. Am ajuns intr-o poiana mare si frumoasa, ce poate ca ar avea si izvor pe undeva, ceea ce ar face-o un loc bun de campat la vara. De acolo ne-am intors, din nou.

In fine..de ajuns, am ajuns acolo unde a ajuns si Laurentiu, in anul 2005. Asa scria pe un copac. Macar sa-l luam ca reper data viitoare, ca sa stim cat am mai fi avut de mers azi. Daca am fi avut altimetru, ne-am fi dat seama cam pe unde eram...ca pe harta domnului Ploaie sunt trecute inaltimile varfuletelor pe langa care am trecut, da' asa...Oricum cele doua harti, avandu-i ca autori pe Nae Popescu si pe domnul Ploaie, se completeaza una pe alta. E bine sa le aveti pe amandoua.

Coborarea am facut-o spre catunul Comanca. Am coborat, cat de cat in acelasi timp, cu un nene, care avea un cal si o caruta si cara ceva la vale. Ne-am intalnit si chiar am si vorbit cu batranica pe care a fotografiat-o Adina mai demult. Foarte simpatica. Si blanda. Cred ca a fost o femeie frumoasa, in tinerete. Cand am vazut-o si am recunoscut-o (pe loc) parca-mi venea sa-i zic: "Va cunosc! Va cunosc! Va stiu din fotografiile Adinei."

In Olanesti am ajuns suficient de devreme cat sa urcam in Antares-ul de 4.

Si cam asta despre ziua de azi si ultima iesire pe coclaurii nostri, pe anul acesta.

P.S. Pozele, desi zoom-ate unele si deci cam scamosate, va vor arata ce-ati vedea, daca ati iesi si ati urca din Suta spre Dosu' Pamantului. Da' asta cand le voi posta pe pagina de picasa. Sa va spun, totusi, ca, in urcare, vedeti din cand in cand Buila-Vanturarita in stanga, Cozia, in dreapta si Naratu, oarecum in dreapta-fata. Si sunt asa de frumoase, imbracate in straie albe, aceste masive fata de care eu aproape ca am dezvoltat cate-o dependenta. Am ajuns sa vad anul ca irosit daca nu ajung macar o data prin locurile cele tainice ale Builei, sa vad multele flori ale Coziei (Da' oare Bulzul cand va fi? Oare cu cine?) si florile de colt din Naratu..

In Suta puteti ajunge si din Olanesti, urcand pe-o straduta ce da in strada Forestierilor.

Valea Lotrisorului

In urma cu...cate zile sunt de cand am scris despre ziua petrecuta in inaltimile Naratului (Da' chiar! Care sa fie semnificatia numelui? Ce-o insemna Narat?), am uitat sa scriu despre cat de uimitoare si, fara exagerare, ca-n vremurile de demult este valea Lotrisorului, pe timp de ploaie (abundenta). Pe langa faptul ca nu exista o alta ocazie in care sa puteti vedea apele cascadei aruncandu-se cu atata debit, veti intalni zeci de cascade subtirele ce sar de pe versanti. Sinucigase de-a dreptul! Toate vaile inguste ce-au reusit sa sparga pieptul de piatra si sa-si sape un fagas aduc spre drum navalnice suvoaie.

Din pacate, nu am poze cu care sa si ilustrez ce scriu eu aici, da' recomand mai ales celor pasionati de fotografii (si care sa aiba si cu ce) sa ia la pas drumul ce insoteste valea Lotrisorulu (Apropos amatorilor de masini: drumul e inchis. Dincolo de cantonul aflat in dreapta drumului, acela aproape de capatul dinspre sosea, e coborata bariera. Si asa e si normal. Ca doar nu e drum de utilitate publica. Daca va ramane asa si la vara, poate ca poienita de la baza cascadei va fi, in sfarsit, curata si libera de gunoaie).

Si doar daca va e dor de zapada - chiar de nu faceti fotografii, da' cele cinci zile de serviciu v-au obosit intr-atat incat bateriile nu va mai permit inca o zi de efort fizic sustinut, plecati totusi la drum, chiar si pe ploaie (mai ales!), intrati pe valea Lotrisorului, mergeti agale pana la cantonul aflat in marginea poienii de unde incepe traseul de Naratu si lasati-va patrunsi de scartaitul zapezii, de atingerea fulgilor (pe acolo, cu siguranta ca ninge, nu ploua), priviti cat de frumosi sunt brazii si toti copacii, asa imbracati in zapada, mancati-va merindele pe veranda cantonului (inauntru nu cred ca va veti dori sa stati..ca deh! arata cum numai in urma unor muncitori forestieri poate sa arate) si luati-o inapoi sau chiar si mai sus, daca miscarea pana acolo v-a incalzit si v-a dezmortit si vreti sa vedeti mai mult. Sa zicem ca veti avea de mers catinel ceva peste o ora, dupa care veti da de canton dincolo de bifurcatia unde se desprinde si se duce spre stanga drumul forestier Scortaru. La cateva minute, urmand drumul din dreapta, veti zari si cantonul.
Datorita lui Ionica, iata ca se poate si vedea cum era locul miercuri, 1 Decembrie 2010, Ziua Nationala.

 Multumesc, Ionica! Iau fotografiile (primite azi, de Mos Nicolae), ca alternativa la nuielusa din ghete...

Dincolo de el, in sus, pe drum,  n-am ajuns nici eu pana acum. Dar mi-a venit deja o idee, pe care trebuie sa le-o zic si baietilor.

Fenimore Cooper si Ciresarii

In urma cu cateva zile, nu mai stiu in ce context, fara sa stiu ca va fi (re)difuzat la tv, mi-am amintit de ultimele scene din Ultimul Mohican (filmul cu Daniel Day-Lewis si Eric Schweig in distributie), mai precis de cea in care trupul lui Uncas aluneca de-a lungul peretelui de stanca si chiar ultima scena, aceea panoramica, care-mi place foaaarte mult. Si mi-am dat seama ca nu e intamplare sau o simpla coincidenta ca romanele copilariei mele au fost tocmai cele ale lui Fenimore Cooper si Ciresarii.

Apropos de cartile copilariei: v-a placut Aventurile lui Habar n-am si ale prietenilor sai? Am gasit-o recent intr-o librarie, prin Bucuresti. Chiar si ilustratiile sunt aceleasi. Pe vremea cand am citit-o, o imprumutasem din vecini. Poate-ntr-o seara, cand voi avea timp, o voi reciti...

Despre Naratu', cu mult drag (desi interzis iarna)

In formula aproape de completa (cel putin in tren, la intoarcere) am raspuns chemarii zapezii, ieri, zi de Cod Galben. Am plecat de la speranta ca daca jos ploua, sus ninge. Ca la asa temperaturi, era de asteptat sa ninga pe sus. Si chiar asa a fost: cu cat urcam pe Lotrisor, cu atat ploaia lasa loc ninsorii si scartaitul zapezii sub bocanc se auzea din ce in ce mai clar si mai tare. Mi-era dor de sunetul asta!

Si acu' sa o iau si eu intr-o ordine: planul facut mai demult (cred ca inca de la tura din Colti sau la un pic de timp dupa...): le-am scris eu baietilor intr-un mail "marea idee". Ieri la ora 5, trezirea, apoi la 6 adunarea in autogara, iar plecarea la 6.15. Socoteala de intoarcere era speranta de a ajunge suficient de devreme la autobuzul de 17.00 (Fiind 1 Decembrie - sarbatoare - cursele au avut program de weekend..Aflasem deja de la unul din "copiii mei" din Brezoi, adica de la Bogdan). N-a fost chiar conform sperantei, da' pe-aproape: am gasit repede un taxi care ne-a dus in gara Lotru si am urcat in trenul de 18.05.

Pe sus, nor si ceata si detalii. Neavand aparatul la mine, am ratat multe fotografii de detaliu pe care mi-ar  fi placut sa le am. I-am mai zis lui Nicu de una-alta, atunci cand intre noi nu era asa o distanta ce-ar fi insemnat o asteptare care sa ma faca sa ma racesc. Asa ca...poze vor fi putine si astea de la baieti. In rest, Naratul  - acelasi tainic (ba chiar si mai si pe ceata de ieri), cu brazi cocotati si imbracati in dantela. Ba chiar, dezgolirea de frunze a lasat sa se vada cat de adanci si abrupte sunt vaile deasupra carora  ne-am aflat. Si foarte probabil (daca nu chiar sigur) foarte dificil de strabatut.

Ninsoarea cea mai aspra am intalnit-o in Saua Tarsa, unde batea un vant lateral de la dreapta la stanga (in sensul traversarii) si ne baga numai ace-n obraz. 

Zapada de ieri, proaspat ninsa, era destul de moale si cam alunecoasa. Dar ne-am descurcat. Chiar de-am depasit timpul estimat. La un moment dat, in deja devenita "clasica mea clipa de indoiala", am apucat sa zic un "Eu nu pot" si am primit, pe loc, o replica ce sper sa-mi ramana bine infipta in creier:  "Cristina, pe naiba! Cum sa nu poti?! Sigur ca poti!" Si am putut. In doi timp si trei miscari. Da' avand "prezenta asiguratoare" alaturi.

Si cam asta, pe scurt, despre ziua de ieri si despre Naratu'.

Apoi, in tren, veselie mare cand ne-am intregit trupa (N-am urcat toti in Naratu', ci ne-am impartit: unii din Lotrisor pana la Brezoi, prin Naratu', unii din Robesti spre Izvoru' Frumos si inapoi), iar ora cat ii ia trenului sa parcurga distanta Lotru-Ramnicu Valcea parc-a fost un sfert de ceas...

Ca ilustrare despre Naratul zilei de miercuri, 1 Decembrie 2010, doar atat, pana una-alta:

Amintiri in versuri si note

Cu ceva vreme in urma, pe vremea cand incercam sa contribui, in felul meu, la punerea in fapt a ceea ce consideram ca ar fi fost un club de turism..montan..alpin...whatever (Acum doar imi ajut prietenii intr-ale cluburilor lor, atunci cand imi cer ceva anume, in mod explicit.), am aflat un cantec. Mi-a placut mult atunci si-mi place si-acum.
O fi vremea asta superba de toamna din ultimele saptamani, o fi starea de free-floating din Buila, o fi expirul prelungit ce-a insotit gandul "Uite c-am facut-o si pe-asta!",  dupa ce-am ajuns pe platoul cel mai inalt din Coltii Foarfecii, o fi stanca inmiresmata a Basarabului..nu stiu...da' imi tot vine in minte, de ceva vreme incoace, cantecul asta.
Oare cat anume din el mai tin minte? Ia sa incerc:

Cheama-ma, floare de martie,
Spre cerul inalt din inima mea,
Zapezile se duc inspre moarte,
Cheama-ma, din nou, floare de stea!
Cheama-ma, padure adanca,
Cu muguri plesnind a crud si a verde,
Cheama-ma, floare de stanca,
Viata-i un drum, pe care nu-l putem pierde.

Doruri si sete de inaltimi
E viata noastra aici si acum.
Din absoluturi vom face lumini,
Din certitudini pasi de drum.

Cheama-ma, zambet de soare,
S-aprind in suflet iar lumini de gand,
Cheama-ma, munte si mare,
Viata-i un zbor, vom invata zburand.
Cheama, drum de lumina,
Spre cerul inalt din inima mea,
Cheama, zare senina,
Cheama-ma, din nou, floare de stea!

Doruri si sete de inaltimi
E viata noastra aici si acum.
Din absoluturi vom face lumini,
Din certitudini pasi de drum.

Nu stiu ale cui sunt versurile si nu stiu cine le-a pus pe note, da' le (sau ii) multumesc! Cele mai frumoase amintiri ale mele din turele pe sus au ajuns sa fie insotite automat de cantecul asta...

P.S. Apropos de toamna asta si de minunatele ei ture, ati vazut filmuletul lui Nicu? Acuma...sa stiti ca singurele mele poze sunt cele cu flori, da' asa-i place lui Nicu.. sa ma faca vedeta...Cele mai multe poze sunt, de fapt, ale lui si ale lui Marius. Deci: http://www.youtube.com/watch?v=SfEszxL2Cl0&feature=player_embedded

Enjoy! Sper sa va placa!

Cozia chiar e munte de toamna, iarna, primavara. E adevarat ca si vara e plin de flori, da' trebuie sa va placa si zaduful si capusele...In tot cazul, vara e nevoie de un control atent, de cum ati ajuns acasa si-ati intrat in baie.

Cu titlu de exemplu

http://dianthus-medias.ro/index.php?option=com_morfeoshow&task=view&gallery=5&Itemid=100024#5539156641280672705/1

Cu titlu de exemplu.
Cred ca ar fi de bun augur ca, la intrarea in fiecare arie protejata, sa existe cateva randuri explicite, referitoare la ce e voie si mai ales, nu e voie. Si cand ma gandesc ca unele au chiar si custozi...cica.

In alta ordine de idei, chiar imi place site-ul celor de la Dianthus Medias: http://www.dianthus-medias.ro/

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit

Da. Ziua de ieri mi-a confirmat ca n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit. E de-ajuns o mana de prieten(i) de la rasarit pan-la asfintit.

Recunosc ca pentru mine a fost o provocare ziua de ieri si ma refer, in special , la cele cateva traversari, unde m-am prins singura de prize, m-am dus singura, dar aveam nevoie sa stiu ca e cineva acolo si ca imi intinde mana daca eu as ajunge la concluzia ca nu pot. Cineva-ul de ieri a fost Nicu(M), de cele mai multe ori, dar am primit cate-o mana intinsa de la toti. Iar Marius, ca un om de baza ce e, a stiut ca mi-e mai bine sa stiu ca e cineva in spatele meu. Dar ma innebunea cu pozele. Probabil ca in pozele lui voi parea foarte temerara.

Ce si cum cu ziua de ieri, in scurta selectie din pagina mea de picasa: http://picasaweb.google.com/dumitrustefcris/ChiarPrinColtiiFoarfecii#

Iar cum a fost ziua de sambata, aici: http://picasaweb.google.com/dumitrustefcris/DinStevioaraPanaNOaleSiInapoiLaPahomie#

E tot ce-am considerat cat de cat reusit, ca poze. De prelucrat, am prelucrat foarte putin: un pic la contrast intr-o poza (cea cu Coltii Foarfecii) si un pic la Luminozitate (Crucea Soldatului). In rest, direct de la fata locului.

P.S. Daca vreti sa asculati piesa lui Dinu Olarasu, e de-ajuns un click pe titlul post-ului.

Basarabul colorat, cald si parfumat

http://picasaweb.google.com/dumitrustefcris/BasarabulColoratCaldSiParfumat#

Ieri am fost in Basarab. Pentru prima data toamna...Cu siguranta, ca ne vom face un obicei sa urcam toamna...

Multumesc lui Nicu pentru idee si pentru consecventa..ca data fiind ora, eu as cam fi schimbat planul...Deh! Femeile astea, nu-i asa??

P.S. Ieri, din Basarab, o buna bucata de timp ne-am tot uitat spre Turnul lui Teofil, unde cineva imbracat cu o jacheta (sau bluza) rosie pornise intr-o catarare la liber. Oare cine era??? Ca tare curioasa sunt! Ma gandesc ca stia deja Turnul lui Teofil. In tot cazul a ajuns pe platoul de sus. Cin'sa fie? Cin' sa fie?

N-ai dreptul sa minti, sa te-amagesti....

Imi place foarte mult textul de la piesa asta si nu doar textul. Imi place si ritmul ei. O iau ca pe un motto. Sau ca pe-o oglinda: http://www.youtube.com/watch?v=h4BvuIqvoU0

Buila noastra cea de toate visele..visurile...paradisurile

Cand ma gandesc ca au trecut 3 zile de cand am coborat din Buila si eu n-am scris un rand...Da' cum sa mai scriu la orele la care mi-am terminat de scris corespondenta electronica..ca sa zic asa, doua seri la rand? (Macar de ne-am aduna vineri seara la proiectie si de-ar iesi bine!) Nu-mi place sa scriu sub presiunea timpului, a treburilor neterminate si a oboselii. Dar simt nevoia sa scriu. Si cand nu scriu, ma intreaba ceilalti cum de n-am scris..."Ceilalti"..adica cei carora le pot povesti si la telefon sau prin viu grai, da' ce-i drept scriu mai putin decat vorbesc asa ca ...ii inteleg. Adevarul adevarat este ca, de fapt, dupa ce am inceput sa ma obisnuiesc cu blogul (La origini, ma gandeam ca va fi ceva mai documentar, mai sec) am inceput sa scriu pentru mine. Scriind, retraiesc cum mi-a fost sus. Recitind ce-am scris, retraiesc din nou cum mi-a fost sus.

Cum mi-a fost sus...

Ca efort, uneori am nevoie de pauze mai dese, uneori picioarele imi merg singure.

Cat priveste echipamentul, mi-am dovedit grija fata de mine. Si altii si-au dovedit grija fata de mine. Da, a plouat sambata toata ziua. Stiam ca va ploua. Intr-un fel, ne asumaseram ploaia. Si pe deasupra, mie chiar imi place sa aud cum ploua pe gluga jachetei (jacheta mea Marmot de culoarea cerului senin, care si-a castigat pe deplin increderea mea).
De gradele Celsius ce sa zic? Temperatura ideala pentru mine! Am urcat doar cu bluza de corp pe sub jacheta si daca n-ar fi plouat as fi urcat chiar fara jacheta. Duminica asa am si facut. Dar duminica e alta poveste. O spunem mai incolo.

Ba chiar m-am bucurat ca ploua si ca va ploua toata ziua pentru ca asta era garantia ca nu ne vom trezi la refugiu cu careva din sat. Si nu de alta (desi scopul pentru care ei urca in acest sezon e altul decat sa culeaga bureti de fag...), da' ma cam indoiam sa avem un somn linistit, avand in incaperea alaturata, un radio pornit, vorbitori la telefon toata noaptea si tot asa. Aproape ca stiam ca vom avea parte de liniste.

Cat priveste caldura (si ma refer la foc in vatra de la stana) speram doar. Speram sa avem cu ce aprinde focul ca apoi, ceva uscaturi (da' au fost uscaturi ude) am fi avut unde gasi. Si am avut cu ce aprinde. Inca o lectie invatata de la Gabi.

Ce mult imi plac noptile petrecute in stana, in jurul vetrei! Toamna..iarna..primavara...

Si am ajuns si la duminica! Da' cum a fost duminica trebuie vazut. Cuvintele nu-si au locul. Da' fotografiile Adinei (pe care le voi posta candva pe pagina mea de picasa) va vor crea, cu siguranta, senzatia de plutire. Nu am ajuns noi pana-n Oale (da' poate intr-o saptamana..doua..noua..) pen' ca am plecat din Curmatura abia pe la 12 jumate' (dupa ce ne-am plimbat la pas lejer vreo ora si pe Piatra si ne-am minunat, cu ochii la norii agatati de dealurile insiruite la poale si prinse intre cele doua culmi capatanoase).

Am coborat prin Stevioara. Mai jos de stana am intrat in the misty woods si la vreo cinci ore dupa ce ne-am pornit de la refugiu am ajuns la Pahomie.

Aaa, am uitat sa scriu: de urcat, am urcat pe Albu'. Stiam chiar de la Florin ca a (re)marcat pe Albu' cu studenta belgianca, da' nu ma asteptam chiar la puzderia aia de marcaje! Ai marcat cu studenta, nu gluma, Florine! Chiar si pe ploaia aia mocaneasca Albu' ne-a primit cu parfumul lui cimbrisor. Albu'...de care mi se face invariabil dor....muntele meu de seara de vara, dimineti de iarna, amieze de toamna.

Duminica dupa-amiaza, ne-am intalnit prin Cozia

Foarte rar intalnim pe cineva in ture. Cel mai des in Cozia si Buila (fiind p.n. si lumea mai auzind de ele). Altminteri aproape niciodata niciunde. Pe aici.

Coincidenta sau nu, duminica dimineata, in timpul micului dejun (cumva pe la ora 10...) am deschis televizorul si la VTV, ghici cine si unde? Vali Cone, pe la Valea Marului. Ca sa vezi! Uite ca azi chiar pe-acolo trec! Mi-am zis...

Am iesit in "formula restransa" duminica. Treburi peste treburi. Si chiar si asa, cel mai devreme ne-am putut porni abia dupa ora 12. Pana atunci tot treburi...Dar vorbiseram sa ne intalnim in Calimanesti imediat ce treaba-i gata tocmai pentru a evita pierderea de timp pretios.

Cum era mult prea senin si frumos afara, chiar as fi simtit ca irosesc ziua altfel. Asa ca mi-a venit ideea unei miscarici pana la Calimanu' si inapoi. Mai scurt de-atat, cu plecare din Calimanesti, nici ca se putea! Evident cu exceptia clasicei ture Turnu-Stanisoara-valea Pausii. Voiam altceva. Daca nu ceva nou, macar sa fie ceva ce nu mai facusem demult. Iar la Calimanu' fusesem o singura data (cred ca tot intr-o duminica) cam in urma cu vreo 3 ani si mai bine. Ca era prin februarie..parca.

Pornim la drum. Povestim si tot povestim. Trecem de Valea Marului, facem dreapta pe pod, mergem noi ce mergem pe drumeagul ce urca lin prin padure. La un moment dat, bifurcatie. Ce sa fie? Stanga sau dreapta? Ca zau ca nu-mi mai aminteam. Facem stanga. Si a fost bine. Stiam ca trebuie sa intalnim pe stanga drumului un foisor, iar pe dreapta o pepiniera. Am trecut pe langa foisor, dar pepiniera, pe care mi-o aminteam chiar in marginea drumului, n-am zarit-o. Evident ca nu, pentru ca e in lateral - la cativa zeci de metri, dar am mers fara sa-mi arunc prea mult privirea. Ajungem in locul unde erau in urma cu trei ani si o bancuta si-o masuta. Acum doar cateva scanduri inca prinse unele de altele. Locul ravasit rau!  Imi amintesc si coltul de stanca verde - de-atata muschi. Poteca este clara, face o mica bucla in sensul invers acelor de ceas si urca, intrand in padurea de brad.

Dupa vreo cateva minute, intalnim cativa tovarasi manati de-acasa de aceeasi dorinta: sa ajunga la Calimanu'. Ei chiar au aflat de micul canton in emisiunea lui Vali. Asta chiar coincidenta: ei au aflat de Calimanu' in emisiune, iar eu, cu cateva ceasuri in urma, am deschis televizorul si am mai apucat sa vad din aceeasi emisiune (bineinteles, redifuzata) minutele de final - fix in ziua in care stabiliseram sa mergem.

Gasca noua (2+4=6) se incheaga foarte repede. Descoperim ca avem chiar si cunostinte comune. Se putea altcumva???

Ajungem si la bancuta de sub icoana. De acolo, tot un fel de bucla, dar de data asta, in sensul acelor de ceas.

Si iata-ne in poiana inca insorita. Si ce mesteceni frumosi!!! Eee...prietenii mei, mestecenii! Ce mult imi plac! Ce dragi imi sunt!

Ne asezam cu totii la masa si dupa ce mancam, o luam inapoi.

La intoarcere, am zarit si eu pepiniera. Ce-i drept era cam  greu sa o ratez...ca pe o portiune de cateva minute am coborat cu fata la ea. Ce sa mai zic de brandusele de toamna?! Cat pe-aci sa le ratez si pe ele!!!. Am incercat si cateva poze, da' n-am reusit un clar pe floare asa ca....FARA poze cu flori. Cineva va fi multumit sa vada si altceva decat flori. Da' sunt doar cateva poze. Si astea "jucate" un pic in programelul de la picasa. Mai putin una: lumina dintre brazi asa era ea: limpede, clara, dulce. Asta mi-a inspirat mie..Voi "ilustra" cand am simtit eu sa scot aparatul, da' pesemne ca mai incolo. Ca zilele astea se tot lucreaza "la retele".
Oricum cele cateva ore pana la Calimanu' si inapoi ar fi o varianta ideala si pentru copii. Drumeagul e larg, calea e clara, padurea-i primitoare, brandusele-nflorite....

Am ajuns in sosea, la podul din fata Hotelului Traian  pe la 5 jumate'. Macar am estimat corect timpul: dus-intors, in varianta "ritmul nostru de duminica dupa-amiaza" - cam 5 ore.

Oare cum va fi vremea in weekend-ul ce vine???

P.S. (dupa cate zile de la postare) Iata si cele cateva poze rezultate dup-un pic de joaca prin programelul de la picasa:
http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/ODupaAmiazaDeDuminicaPanaLaCalimanuSiNapoi#

Prea devreme batran, prea tarziu intelept

Deja al treilea gand saptamana asta!! Ce-o fi, oare? Da' parca simt nevoia sa spun lumii (insemnand cativa oameni cu care eu, oricum, rezonez, intr-un fel) despre cartulia asta. Am cumparat-o tocmai pentru ca mi-a placut titlul...."Wow! Ce tare! Mai sa fie! Chiar asa? Prea devreme batran, prea tarziu intelept???" Si costa mai putin de doua pachete de tigari (ca unitate de masura pentru fumatori). Pentru noi, ceilalti, nu stiu ce unitate de masura sa dau. In fine...19 lei e pretul ei. Pe mine m-a costat chiar mai putin ...ca era reducere la Humanitas.

Nu e o carte "tehnica". Deci poate fi citita de oricine. Pentru bransa noastra, mai ales pentru cei deja fomati sau in formare in pcc (...cognitiv-comportamentala) aduce o multime de (re)confirmari. Celorlalti poate ca le va deschide drumuri. Wow! Iar drum!Si cu asta inchei. Ca am ajuns unde am plecat. Ma refer la cuvant: drum... Spor la lectura celor care vor pune mana pe carte!

Refren: Nu-mi pasa de nimic, de nimic! Sunt fericit! Nu-mi pasa...

Se pare ca in ultimele zile am multe ganduri razlete. Ma rog....multe...mai multe decat in alte timpuri. Nu stiu daca am depasit pana acum "densitatea" de doua "ganduri razlete" pe saptamana.

Am asa un chef sa impartasesc cu cine-o citi (despre cativa prieteni stiu sigur ca si-au facut un obicei..ca doar mi-au spus-o) despre piesa zilei. Adica despre ce mi-a sunat in cap mie azi, de fapt, mai acu' spre seara..ca pan' la urma am cautat-o pe youtube. Era musai s-o ascult pe bune! Et voila! Am gasit-o: http://www.youtube.com/watch?v=Pke8JB90E28&NR=1

Sa-mi placa asa mult piesa asta e, de fapt, meritul lui Imi. El ne-o canta. Si asa-mi place atmosfera aia cand ia Imi chitara si-ncepe...Si daca mai suntem si-n jurul unei vetre de foc...free-floating, nu alta! Pe cand oare next time? Ca incepe sa mi se faca dor. De fapt, mi-e dor demult. De cum au plecat.

Si mai canta Imi o piesa ce-mi place mult de tot...da' nu stiu cum ii zice. Stiu doar franturi de versuri...Intre noi sunt si varste si legi...Oare asa sa fie? Sau e doar o compilatie e memoriei mele?

Mi-e dor de cantarile lui Imi!............

....Scriam asta in urma cu cat a durat sa-mi calc doua bluze si o pereche de pantaloni pentru ziua de maine. Si dupa, iata-ma din nou cautand. Si cum zicerile intotdeauna au dreptate, cine cauta gaseste! Deci:
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:ZBFD1XlWqVgJ:puiucretu.ro/muzica/cantecele-mele/texte-cantece/puterea-s-alegi/+intre+noi+sunt+si+varste+si+legi+versuri&cd=2&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro
Puterea sa alegi. Asa-i zice. Mmm... Puterea s-alegi..... Mda..Acum imi amintesc ca mi-a spus Gabi cum ii zice: Puterea s-alegi. Sunt versurile lui Adrian Paunescu. Am gasit si muzica, da' are alta linie, e diferita de ceea ce canta Imi... E departe, departe..Ce strain suna cuvintele cantate in aceasta varianta! Acum parca mi-e si mai dor de varianta lui Imi!!

Mai aproape sau mai departe de Narat (si chiar si in inima lui)

Link-ul pe titlul postului va duce la ultimul numar al revistei Romania-natura, in care pot fi citite cateva articole de-ale domnului Boghez. Noi ne bucuram pentru ca exista domnul Boghez si pentru ca scrie despre locurile peste care trece. Pentru mine au devenit repere locurile respective.

Dar privind cam toate schitele (cu exceptia marcajului PR din Naratu, care e destul de vizibil -  mai putin intrarea in traseu, dinspre valea Lotrisorului -  noroc ca noi cam stim care e zona, da' uneori tot mai ia ceva minute gasirea ei), imi dau seama ca daca nu as fi batut la pas aproape toate locurile descrise in aceste articole, si as pleca la drum increzatoare ca voi gasi din plin marcajele notate, as fi cel putin descumpanita. Nu pledez musai pentru marcare (pentru ca mie a inceput sa-mi placa sa balauresc - de cand am invatat sa ma si intorc din drum), dar stiu ca iti ia timp sa cauti marcajul si ca resursa timp, cand te afli dincolo de orase si sate, poate deveni o mare problema cand nu ies socotelile. Adica atunci cand necesarul de timp dovedit in teren, la fata locului, este mai mare decat cel estimat tocmai din cauza ca marcajul e sters, il mai zaresti abia din loc in loc, la cine stie ce distanta.

De exemplu, marcajul TR din Doabre. Numai eu si Vio stim de cate ori ne-am intors din drum sa cautam marcajul -  asta-vara, la inceput de iunie. Si era atat de sters incat uneori il vedeam doar cand eram foarte aproape de copacul care-l purta. E adevarat ca, in cele din urma, ne-am cam dat seama de traiectoria pe care trebuia sa o urmam si nu am mai cautat marcajul, dar asta dupa ceva ore. E si mai adevarat ca noi stiam ca marcajul e sters si nu tocmai la indemana, ca e nevoie de cautare, ca-i putin probabil sa fie vizibil de la distanta. Stiam asta cand am plecat la drum si mai stiam ca avem toata ziua la dispozitie. Au si asemenea experiente rolul lor - atunci cand inveti din ele. Ceea ce vreau sa spun e doar atat: ar fi trist ca frumoasele schite ale domnului Boghez si si mai frumoasele povestiri ale dumnealui sa creeze false sperante si impresia ca e mult mai usor de parcurs acele locuri. Noroc ca, pe alocuri, s-au mai pastrat urme de poteci.

Asa ca, daca locurile descrise in scrierile de mai jos va tenteaza si va veti dori sa le strabateti, asigurati-va resurse de timp si pregatiti-va sa intalniti marcaje putine si sterse. E si asta o provocare si un maaare prilej de dezvoltare personala!

Lectura placuta!

http://www.romania-natura.ro/node/537 (Sturii Puturoasei)

http://www.romania-natura.ro/node/536 (Bazinul Lotrisorului)

http://www.romania-natura.ro/node/535 (Sturii lui Pavel)

http://www.romania-natura.ro/node/534 (Muchia Vulturesei)

De la capat

Am asa o senzatie de "de la capat"...combinata cu acea stare pe care o ai dupa ce ai tras un plans "sanatos". Ce-i drept, am si facut-o azi-noapte cand, neputand sa adorm repede si nu stiu cum, din aproape in aproape, mi-am dat seama ca azi e o zi de 4...si ca in urma cu ceva ani, intr-o luna dintr-un an, intr-o zi de 4, a murit cineva. Si mi-am dat seama ca, in toti acesti ani, de un anume ceva din acea relatie eu nu am mai avut parte oricata incredere am avut, la un moment dat, in omul care mi-a fost alaturi un timp.

Si ce-i si mai drept, dupa o luna de Bucuresti - Militari, si acum intoarsa aici, nu am cum sa nu ma simt la un capat de drum.

Intr-un fel (de fapt, in mai multe feluri), chiar sunt in capat de drum. Ieri tocmai ce-am primit cheile de la casa meaaaaa (da' e goaaaala si nu mai am niciun ban sa-mi iau de niciunele). Asa ca o voi inchiria. Daca voi gasi chiriasi. Da' eu deja am inceput sa visez la cum va arata gata de locuit. De locuit eu in ea. Si fetele, in vacante. Mai ales ca am trecut si prin Ikea acum vreo 3 saptamani, parca.

Ca sa nu mai spun de alta carte de identitate si alt card...

De la capat si cu iesirile cu gasca. Telefonistic ne-am reconectat. In fapt, probabil ca se va intampla in weekend. Da' nu stiu pe unde. Vreau ceva nou, vreau sa vad locuri pe care nu le-am mai vazut. Vreau sa fiu surprinsa. Daaa, cred ca asta vreau. Ce-mi place starea aia de mirare cand dau nas in nas cu o floricica, un gandacel sau ce altele ne ies in cale. Sau cand ni se deschide cate-o panorama de raman cu gura cascata. Sau poate ca asa sunt eu: "mirabila".

Sau poate ca e toamna, pur si simplu, si nimic mai mult. Toamna, atat de potrivita (imi pare mie) cu piesele Alinei Manole! Am fost la Carturesti si sora mea cea mica mi-a facut cadou Luna Patrata. Fara sa fie ziua mea. Pur si simplu pentru ca e sora mea. Imi plac mult Prietenul invizibil si Luna Patrata, iar versurile de la Colinda copacului le gasesc geniale!

Visul meu colorat

Parca era o piesa noua (Multumesc, Fram!) de-a Alinei Manole, cu ceva versuri care sunau asa..sau nu? In fine...Asa mi-a venit sa scriu acum cand m-am apucat.

Nu l-am visat in noaptea trecuta. Cred ca a fost cu o noapte sau doua inainte. Nici nu mai stiu.

Mi-am visat muntele meu drag. Desi nu semana cu ce este, dar eu stiam ca este. Ca m-as fi aflat intr-un loc in care mai fusesem de multe ori, dar unde nu am mai fost...pentru ca nu exista acel loc. Si de acolo priveam de jos in sus spre o muchie ascutita (ca atunci cand privesti creasta aflandu-te prin Dos, pe marcajul TR). Se facea ca mi-era atat de familiara acea imagine desi, in realitate, eu nu am vazut-o niciodata pentru ca nu exista. Si se inalta aproape perpendicular de la sol. Era, de fapt, un perete de piatra. Sa-mi fi ramas oare gandul la Craiul pentru care ma sunase Gabi vineri sau joi? Dar cel mai tulburator era spectacolul intretaierii cerului cu linia muchiei. Se intampla acolo un fel de furtuna de zapada, adica linia muchiei se vedea ca intr-o perdea de zapada spulberata numai ca si zapada si cerul erau colorate. Intens! Cerul era foarte negru, dar la intalnirea cu linia crestei devenea o explozie de culori in care predominant era un rosu foarte viu. Foarte viu. Aprins.

Ma simteam cumva incapabila de a ma misca, asa cum priveam de jos in sus, aproape pietrificata. Si plangeam. Doamne! Ce mai plangeam!

Sa-mi fie atat de dor de locurile, ce-mi par atat de tainice, din Stevioara pana-n Oale? Sa fie oare un semn ca, in sfarsit, se va intampla tura mult visata (prin lumina blanda si clara a unei zile senine de toamna)? Sau visul acesta vine din altceva?

Din nou, Parangul

Click-ul pe titlu duce la pozele de sambata. Gasca noastra nu se vede in poze, da' surprizele de care noi am avut parte da.
Am avut noroc de o zi senina. Am avut noroc sa ne aflam intr-un anume loc, in anume moment.
Ca de obicei cu Vio, daca e sa nu ploua la inceput de tura (si ne intoarcem resemnati si plini de speranta ca poate altadata..), incepe ploaia abia cand suntem deja in masina (la cateva minute dupa).

Trofeul Caraimanilor

Click-ul pe titlu va va duce, de data asta, la trofeul caraimanilor. Cine sunt ei? Un club de turism, printre ai carui membri eu am gasit oameni care-mi plac foarte mult. Ce ma face sa postez aici despre trofeul organizat de ei? Pai....e cam singura ocazie sa pot urca pe o vale din Bucegi. Eventual sa si ajung pe vreun brau  (asa am ajuns pe Braul lui Raducu, asa am ajuns pe B.M.M.) sau pe vreo brana. Altfel...e nevoie de asigurare....si de unde echipament de catarat? Si daca s-ar gasi, cine sa care atat echipament intr-o tura, in care trebuie sa mai ai si ceva haine, mancare, sacul de dormit, poate si primusul s.a.m.d. in rucsac? Ca pentru noi, o tura  in Bucegi, data fiind distanta, n-are cum sa fie o tura de-o zi!

Si ca sa termin cum am inceput: http://www.caraimancampina.ro/uploads/InvitatieUrsulCarpatin2010.htm

Spor la treburi, caraimani! Poate ne si revedem! Mai ales ca acolo vor fi pe-aproape si cativa dragi kogayoni...

Gradinareasa de balcon

De-a ganditelea, prin Parangul vecinilor

Relatii de buna vecinatate si prietenie...parca asa era vorba aia, pe care o tot auzeam la televizor, spusa de Ceausescu, cand eram noi mici...

In tot cazul, vorba asta la mine se aplica. Pitesti, Sibiu sau Targu Jiu. M-am simtit foarte eu cand am iesit in ture cu prietenii mei din Pitesti, Sibiu sau Targu Jiu.

In acest weekend, tovarasii mei de tura au fost gorjenii. La ideea lui Ovidiu. Ne-am adunat in Novaci, apoi am trecut de Ranca, am lasat masinile in dreptul Fantanii lui Papuc si am pornit.

A fost o tura pe ganditelea. Ne-am jucat de-a ganditelea..ca sa zic asa. Criteriile au fost doua, in principal: dincolo de sosea (asfaltata pana in Pasul Urdele, unde se lucreaza) si pe unde sa se poata spre punctele deja stabilite. Evident dupa ce ne-am uitat pe harta: adica vrem sa ajungem aici, aici, aici..., tinand cont de cum arata zona (cat de stranse sau largi erau curbele de nivel).

Soseaua doar am traversat-o. In rest, cand sub, cand deasupra.

In prima parte, am mers pe sub sosea, adica ne-am bagat pe undeva prin dreapta, in sensul Novaci-Sebes. O varianta minunata de a ajunge sub varful Iezer, avand in fata pentru o buna bucata de timp caldarea de sub Mogosu' si fata, brazdata de spectaculoase paraie cu cascade, a unei culmi ce duce pe Mogosu' (se chema ea cumva, da' nu stiu eu cum).   O culme cu padure de brad la poale si covoare de jnepeni pe sus. In plus, am intalnit multe paraiase ce izvorau la cativa metri mai sus de varianta de traseu aleasa de noi. Iar pana sa iesim din poteca, traversaseram deja doua paraie. Inainte si dupa stana, prin vecinatatea careia am trecut.

Intoarcerea a fost pe sus, pe Urdele, Dengheru' si Papusa.

Coborarea din Papusa ne-a scos in cale si cele mai multe pet-uri. Da' parca mai putine decat ma asteptam...Oricum cred ca mai multe decat se stransesera la Alex pe tot parcursul zilei. Cativa dintre cei ajunsi, de asemenea cu masina, pana la Fantana lui Papuc se incumetasera sa o ia in sus spre Papusa....mai incaltati, mai descaltati. Ca in povestea aia cu "nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos".... In intervalul celor cateva minute, cat ne-am oprit pe Papusa, au ajuns sus o mama, un tata si vreo doi  copilasi. La comentariul tatalui legat de papucii pe care el ii purta m-am gandit ca poate nu ar fi in plus sa-i spun ca ii va fi mult mai incomod la coborare decat i-a fost la urcare si i-am spus. Nu stiu cum i-o fi fost la coborare. Zicea ca oricum nu coboara pe unde a urcat.

Ce-am intalnit? Cele mai multe plantute inflorite erau Campanula serrata (cred eu ca sunt acei clopotei). Am intalnit si luceferi si acele plantute roz-lila, pe care aparatul meu nu vrea sa faca deloc clarul (?!), ce  aduce a cimbrisor la floare,  si inca doua floricele: una care seamana cu floarea pastelui si inca una, care seamana cu calcea calului. Nu stiu cum se vor vedea in poze. Daca am reusit eu macar niste poze "inteligibile"!

Vremea a tinut cu noi. A fost soare cam in tot timpul zilei, desi  in jumatatea a doua  incepusera sa se adune norii. Pentru mine (care ma incalzesc foarte repede si transpir la fel de repede) a fost o binecuvantare briza care ne-a fluturat hainele cam tot timpul. La intoarcere, ceilalti isi pusesera polarele sau jachetele pe ei, da' io tocmai ce eram in elementul meu. Mi-era asa de bine!

Ajunsi din nou la masini, ne-am indreptat spre Baia de Fier, unde l-am avut gazda pe G.D, iar in dimineata asta m-am pornit din nou spre casa. E bine de retinut ca din autogara 1 Mai (Antares) - Ramnicu Valcea - se poate ajunge direct in Baia de Fier - pentru ture de weekend prin Parang. Se poate pleca inca de vineri cu un microbuz (Expres se numeste firma de transport), care vine de la Bucuresti si ajunge aici cam pe la 19.30 (sau chiar un pic mai devreme sau un pic mai tarziu). Cu acelasi microbuz se poate ajunge si la Polovragi caci traseul sau iese din DN 67, in zona gorjeana.

Spre capatul drumului asfaltat  ce vine din Baia de Fier (nu-mi dau seama la ce distanta de centrul satului), in apropiere de intrarea in Pestera Muierilor, sunt multe locuri de pus cortul. Sau, cu un pic de noroc, se poate gasi la G.D un pat unde sa te culcusesti in sacul de dormit.

Pentru intoarcere, eu am retinut ca ar mai fi inca o cursa  dupa aceasta de dimineata, pe la 13...sau un pic dupa.

Imi plac mult diminetile rurale asteptand microbuzul sau dupa drumul cu microbuzul, indreptandu-ma spre locul de intalnire: liniste, miros de fan proaspat cosit (asa mirosea de dimineata), meri infloriti (asta e din primavara) si iar liniste. Azi dimineata am vazut o barza, care tot facea ture spre poiana de peste drum de statie. 

Pe drum, la un moment dat, intr-un cuib am vazut chiar trei berze.

Cand am iesit din Gorj si am intrat in Valcea (pana sa ajungem la DN 67) s-a schimbat si starea drumului. Cum intri in Valcea, dupa cativa metri, asfaltul neted ramane in urma si drumul e tot numai petice-petice.  Oarecum ma asteptam la asta.

Cand voi descarca pozele, click-ul pe titlul post-ului va va duce la pagina de picasa.

Vara, prin Cozia

Sper sa se inchege lucrurile si sa ramanem o gasca de oameni buni care sa ne simtim bine unii alaturi de altii multi ani de'acu' incolo. Si sa se simta bine cu noi si cei care vin pentru prima data cu noi. Cum a fost in Cozia. Cred ca armonie si veselie descriu cel mai bine cum ne fu (ca sa vorbim olteneste) in weekend.

Ba, mai mult de-atat, am avut parte si de timp frumos...ce-i drept, cald, da' fara ploaie peste noi. Pe alocuri chiar si cu cate-o boare racoroasa.

Am urcat prin Scortaru si ne-am intors pe sub Coltii Foarfecii. Nu-mi amintesc sa mai fi coborat pe acolo. Cred ca doar am urcat....ca de urcat e varianta mea preferata. Am mai facut un dus-intors in mai anul trecut sau chiar de doua ori, da' doar pana in Poiana Zanelor si inapoi. Ba chiar o data, fiind cu noi si Mircea, ne-am intors de-a lungul culmii pana in poiana din spatele manastirii Stanisoara. Si am mai facut o coborare partiala...ca sa-i spun asa... o data, cand coborand de la cabana pana in Sa si Colti, si fiind si Gabi  cu noi,  ne-am intors la cabana pe Scocul Ursului. Asta a insemnat ca am coborat ceva mai jos de Saua Doctorului, la baza Marelui Amfiteatru.

Au fost multe momente de mare traire, mai ales sambata seara.

Pe Durduc era o asa un calm si-un bine! Se auzeau  doar gazele si usoara adiere care unduia clopoteii in nuante albastrii. Atat. 

Cerul era un mare spectacol pentru ca plafonul de nori, aproape un plan orizontal, ce ascundea varfurile Builei, era strapuns de ultimele raze de soare, care pareau ca tasnesc prin aer spre pamant.

Mai tarziu, cand s-a intunecat, ne-am luat frontalele si am urcat sa vedem sarpele de lumina. A reusit Nicu o poza frumusea: http://picasaweb.google.com/nicuristea/Cozia01082010#5500668633632092082. Stateam cuibariti, care cum ne gasiseram loc un pic mai jos de bazaitoarele de pe varf (asta ca sa avem liniste), intr-o toropeala ce ne cuprindea incet. Din pacate, la cabana a fost cazat in weekend si un grup de cativa .... (nu stiu daca valceni) pe care eu, una, i-as scutura un pic - dac'as putea -  si  linistea noastra a fost sparta de cate-un tipat venit de jos. O fi varsta, o fi si altceva, da' mai au mult (sau poate nu vor ajunge niciodata) pana se vor gandi si la cum le e bine celorlalti si ce efecte pot avea asupra celorlalti strigatele lor (poate doar histrionice, demonstrative), da' in tot cazul neplacute pentru cei care vin acolo pentru linistea unei seri mai aproape de nori, de stele, de cer. Nu stiu ce am fi gasit in urma lor (ei au coborat pe Turneanu). Sper ca macar asta sa stie si sa faca: sa-si ia gunoaiele cu ei.

Cine vrea sa vada poze face click pe titlu.

Ca sa stim ce intalnim

Am obosit sa tot numar omisiuni, erori, corecte s.a.m.d., si-n ultima ora, m-am gandit sa caut care sunt acele specii protejate (macar speciile de plante), pe care le-am putea gasi pe-aici (in cele doua parcuri nationale). Stiu ca sunt cateva in fiecare.
Luati de vedeti...daca vreti:

- ca specie prioritara la nivel european - Campanula serrata (ce-i drept, clopotelul intalnit cel mai rar): http://www.google.ro/#hl=ro&source=hp&q=Campanula+serrata&btnG=C%C4%83utare+Google&aq=f&aqi=&aql=&oq=Campanula+serrata&gs_rfai=&fp=df14b9850dde11d5

- ca specii protejate la nivel comunitar si national (Nu prea pricep daca sunt 9 toate sau 9 se gasesc pe aici, adica in cele doua parcuri nationale...in tot cazul, la rubrica "rezidente" sunt bifate doar cele de mai jos):

1. Eleocharis carniolica: http://www.google.ro/#hl=ro&source=hp&q=Eleocharis+carniolica&btnG=C%C4%83utare+Google&aq=f&aqi=&aql=&oq=Eleocharis+carniolica&gs_rfai=&fp=df14b9850dde11d5

2. Iris aphylla ssp. hungarica (irisii nostri, mult iubiti si fotografiati)
3. Ligularia sibirica (Curechi de munte, Galbenele)
4. Tozzia carpathica (Iarba gatului)

- alte specii importante (asa scrie - probabil ca intra in alte categorii de protectie, fiind periclitate, adica in pericol de stingere/extinctie, sau vulnerabile sau rare) - tot doar cele bifate ca "rezidente" (Nu stiu cum vine asta cu rezidentele...):

1. Larix decidua (laricele, unul din copacii mei preferati - acestia fiind laricele si mesteacanul): http://www.google.ro/#hl=ro&q=Larix+decidua&aq=f&aqi=g7&aql=&oq=Larix+decidua&gs_rfai=&fp=df14b9850dde11d5

2. Pinus mugo (jneapanul): http://www.google.ro/#hl=ro&q=Pinus+mugo&aq=f&aqi=g10&aql=&oq=Pinus+mugo&gs_rfai=&fp=df14b9850dde11d5

Cine vrea sa vada toata lista (poate cand voi mai avea un pic de timp voi cauta imagini cu cat mai multe dintre ele....sper sa si gasesc), ajunge la ea printr-un click pe link-ul recent postat la sectiunea de link-uri sau pe titlul post-ului.

Flori de colt, afine, ceva zmeura...si bureti de fag

Sa te asiguri ca ai bateriile incarcate. Asa i-am zis lui Nicu (R.) aseara. Si ghici cine-a ramas fara baterii la aparat, azi? Evident ca eu. Pentru ca (asa cum mi-a spus, de vrei doua ori, acelasi om - ce-mi este, de altfel, foarte simpatic...."Bine ca esti tu desteapta!") "desteapta" de mine aseara n-a avut nicio treaba cu bateriile de la aparatul foto, ci doar azi-dimineata fix inainte de a iesi din casa mi-am amintit ca parca bateriile sunt cam descarcate. Si m-au tot tinut ele pret de cateva poze, da' fix cand am vazut primele flori de colt mi-a aparut scris pe ecran sa-mi schimb bateriile si s-a inchis!!!! Si cu ce credeti voi ca am facut poze? Cu telefonul!! Nu-mi place deloc asta, da' decat sa ma intorc botosita rau de tot acasa, macar asa...

Daaaa, azi am fost sa ne zgaim la florile de colt. Adica sa le privim cu drag, sa le facem poze, sa le luam aminte cu nesat. Am facut cam cum fac copiii mici: se asigura ca esti acolo, ca nu i-ai lasat singuri si apoi se intorc la joaca. Cam asa facem noi: ne ducem, vedem ca florile inca sunt si ne intoarcem. Azi am gasit flori inainte de a ajunge sub varf (varful Naratu, 1509m), tot asa, pe un perete, la baza unei stanci, dincolo de o sa. Eu as fi avut chef sa continui spre saua de la intrarea pe varf, (si cred ca Nicu - amandoi... ca Nicu "a jucat la dublu" - si mai si, mai ales ca  Nicu M. si urcase nitel pe stanca pe peretele careia vazusem primele flori si de acolo zarise varful cu platoul sau cu tot) da' Georgica, ca un om mare ce e, ne-a zis ca gata cu joaca, ne intoarcem ca altfel ne prinde ploaia. Si ce-i drept, ne-a prins. La ceva vreme dupa ce am ajuns inapoi pe drumul forestier din valea Lotrisorului, cam cu o ora inainte de a ajunge la masina. Sa mai scriu ca evident ca prin jacheta mea Marmot (cu membrana  Gore-Tex ProShell) nu  a trecut strop de ploaie?! Iar pantaloni de schimb oricum aveam.  Si sandalele! Poate ca pentru drumul forestier mi-ar fi prins bine pelerina de ploaie, da' m-am cam dezobisnuit sa o iau din cauza ca e cam incomoda la urcare si coborare. Mai ales cand e ceva panta. Si in Naratu chiar e! Urcusul pana in Poiana lui Pavel e pieptis aproape cap-coada. Si tot asa de inclinat e si versantul aflat deasupra Brezoiului. Noroc cu afinele, care chiar au fost un prilej de revigorare. A fost buna si zmeura de pe marginea drumului forestier numai ca pe alocuri e stropita cu noroi. Trec muuuuulte masini pe acolo. Si nu doar trec. Se si opresc. Azi ne-a ajuns "muzica" la urechi cu vreo 20 de minute - jumatate de ora inainte de a ajunge inapoi in drum. De gunoaiele din marginea drumului, mai ales in apropierea cascadei ce sa mai zic?! Romanii (care sunt oricum numai o populatie omogena nu) pot fi ei oare educati sa-si care gunoaiele si sa le lase doar in cosurile de gunoi sau in pubele? Care sa fie calea??? Sau, mai bine zis, caile?

In rest, ce sa mai scriu despre tura de azi in Naratu? 

Poiana lui Pavel e frumoasa de tot,  asa cum o stiam, un loc in care as veni sa staaaau si sa citesc un weekend intreg, da' nu stiu daca si unde e izvor. 

Urzicile din Saua Tarsa le-am ocolit frumusel.

Am ajuns la concluzia ca sunt flori cam pe toti peretii dincolo de locul unde se iese din marcaj (PR) . Pai ce credeati? Ca duce marcajul pana la flori???? Pai nu ar mai fi fost demult. Sau poate doar cele la care nu se poate ajunge, cele care sunt suspendate pe cate-un perete.

La intoarcerea in Poiana lui Pavel, Cozia se vedea mai bine decat dimineata  (cand aerul era cam paclos) si chiar ni se arata frumos-frumos. Am facut si o poza. Ca aparatul isi revenise, chiar daca imi arata ca baterie mai e putina-putina. Aaaa, tot in Poiana lui Pavel zburau multe libelule (da' oare apa unde e???) si muulti fluturi.  Pe un grup de flori din acelea galbene,  cu tulpina inalta, cu multe petale subtiri, erau adunati laolalta multi fluturi si bondari. Poate s-or vedea cat de cat in poze...

Pentru tura asta dus-intors, am plecat dimineata de la masina (parcata la bariera, aproape de Motelul Lotrisor) cu cateva minute inainte de 8 si am ajuns in drumul forestier inapoi pana in ora 4. Dupa aia, a inceput sa ploua. Ce-i drept pe accuweather ziceau ceva si de o ploaie pe la ora 4. Bine ca s-a sarit peste cele prognozate la ora 10 si la 1!!!

In Naratu cam tot parcursul e prin padure. Noi, azi, ne-am incarcat bateriile cu verde de fag. Cam in 8 ore, s-au incarcat la maxim.

Pentru poze click pe titlu. Le veti gasi cand le voi posta pe pagina de picasa.

Povestea (mea) de brad si piatra

Trei fete cucuiete...

Nu credeam vreodata ca o sa plec pe sus doar in grup de fete, da' uite ca am facut-o si pe asta: cum planurile cu copiii au picat din cauza vremii si fetele erau aproape ajunse in Costesti cand decizia a fost definitiva, nu am putut sa declin oferta de a petrece timp, chiar si in formula de trei fete , de vineri pana duminica, in Buila. Zis si facut. Ne-am luat ramas bun de la Florin, caruia i-am promis ca-l sunam in caz de ceva si-am pornit spre Scarisoara via Pietreni. Am mers avand-o printre noi si pe Speranta. Speranta ca va incepe sa ploua dupa ce vom fi la adapost. Zis si facut! A plouat cand noi eram deja instalate in podul troitei din poiana Scarisoara desi....podul nu mai are scara. Da' asta deja stiam. Ca ne spusese Florin. Afara ploua in ropote, tuna, fulgera, da' noi taifasuiam linistite.  Doar ma stiti. Ne era tocmai bine. Am adormit cam in acelasi timp cu incetarea ploii. Nici nu mai tin minte daca a mai plouat peste noapte sau nu. Ceea ce-mi amintesc e ca m-a trezit un zgomot de tractor. De jos din drum. Pesemne ca forestierii care au taiat de zor un pic mai jos de Scarisoara, chiar in lateral de drum, se intorsesera. La scurt timp, a inceput sa uruie si o drujba.

Inca se mai vedea pe-alocuri cerul albastru, dar cu nori din ce in ce mai inghesuiti, cand am pornit la drum spre Curmatura. Cam pe la 10  jumate'. Tot cu Speranta. Ca va ploua abia dupa ce vom ajunge la refugiu. Incepuse un pic cand am ajuns la peretele Tuclei, da' pana sa ne dam jos rucsacii si sa ne luam toate cele pe noi s-a si oprit. Mai apoi, cu un pic inainte de a iesi din padurea de brad, da' tot asa...

Si marea ploaie - seria de ploi a venit dupa ce am ajuns la refugiu. Bineinteles. Si ce-a mai plouat si a tunat! Si eu asa somn am dormit! Asta dupa ce ne-am servit masa pe prispa sau veranda (cum vreti sa-i spuneti) refugiului. Ne-am instalat si o bancuta, facuta dintr-o barna si vreo doi busteni gasiti in camera din stanga, unde am si dormit. 

Prispa a fost si sufragerie si sala de lectura. Ca eu venisem pregatita sa citesc. Sa stau acolo, avand in fata intrarea spre Piatra si brazii atarnati si toata saua verde-smarald (fara exagerare), sa citesc, sa mai salt din cand  in cand ochii din carte si sa mai privesc un pic. O poveste de brad si piatra. Asta este pentru mine locul. Si am citit. Un capitol intreg: Svek, ordonanta la preotul de campanie.

Mai pe seara, au venit si vreo trei (sa le zic tarani?) din Barbatesti ca sa-si ia branza de la stana. Si evident ca au dormit in refugiu. In camera cealalta. Dar, ca si cei de data trecuta, de la finalul lui octombrie (care urcasera cu alte treburi), au vorbit la telefon pana sa adoarma. Noroc ca, spre deosebire de ceilalti , nu au avut radio-ul cu ei. Si parca nici nu au sforait. Oare unde dormeau cei care urcau sa-si ia branza inainte de a fi construit refugiul?? Ca in stana veche nu prea se mai putea. Probabil ca in stana noua, alaturi de ciobani.

Duminica eu chiar speram ca prognoza va fi cum o citisem eu, in urma cu doua zile, pe accuweather. Da' de unde?! Din nou s-au adunat norii si iar reprize de ploaie. Pe la 11 am plecat, totusi. Nu mai stiam la ce ora pleaca autobuzul din Barbatesti: la 5 sau 5 si jumatate. Noroc ca ploaia s-a oprit cand am iesit din padure: imediat ce am intrat in poiana Bulzului. Si chiar s-au mai imprastiat norii. Da' urcau altii. Veneau de jos, din vai, si urcau incet. 

Acuma...cu ploaia ne-a mers noua cum ne-a mers, da' Bulzul era mare. Si tot trecand cand pe dreapta cand pe stanga, iar el din ce in ce mai lat,  deja nu mai puteam sari direct pe malul celalalt si pana la urma a trebuit sa traversam chiar prin apa. Norocul meu ca de ceva timp mi-am invatat lectia si la orice tura de vara am sandalele in rucsac. De altfel, si drumul pana la Scarisoara eu l-am facut tot in sandale. La troita aflata aproape de intrarea in sat, ne-am schimbat, ne-am "primenit"..eu m-am trecut la sandale din nou si am intrat in sat gatite. In statie, alta repriza de ploaie. 

Noroc cu barul  - la  distanta de cateva secunde de adapostul din statie, care prinde bine doar la ploicele, nu si la ploaia anuntata de norul pe care l-am zarit privind in urma, deja cu dor, spre locurile de unde coboraseram. (Vorba lui Florin P. : daca un nor pare amenintator, inseamna ca asa e!) Era chiar caldut inauntru si ne-am luat si cate-o ciocolata calda. 1 leu ciocolata.

Ploaie mare a fost! Pe strada care porneste din statie si urca spre dreapta, suvoiul de apa izbea intr-un capat de pod (probabil ca infundat) si tasnea ca dintr-o arteziana. Si evident ca  a intrat in majoritatea gospodariilor din apropiere.

Inainte de a urca in autobuz, am mai privit o data spre... Era asa clar conturata in aerul spalat de atata ploaie! Iesise cu totul din nori, care se mai agatau doar de padurile de la poalele sale. Am vrut sa fac si o poza, da' atatea fire mi-ar fi iesit in prim plan incat am renuntat. Lasa. Mai bine o tin in mine. Ca de fiecare data.

Seara, dupa ce-am mancat, mi-am amintit ca mai aveam inghetata in congelator si m-am gandit ca meritam si noi o portie mare de inghetata  (cu topping la alegere) dupa cat de concentrate am coborat nu cumva sa se intample vreun bai. Ca recompensa.

P.S. Cine vrea sa vada si poze..mai incolo, dupa ce le voi descarca si incarca pe pagina de picasa. Vor aparea la un click pe titlu.

Intamplari din padurea verde..si bonus:link spre site-ul lui Iulica

http://www.formula- as.ro/2010/ 922/societate- 37/intamplari- din-padurea- verde-12540

Intr-adevar, frumos articolul. Asa imi merge la suflet ideea asta: sa cunosti inainte de toate. Numai asa devii receptiv si faci. Altfel, ignoranta naste mostri. Si nu e nici scuza.

Si ca sa fie si o surpriza, ia uitati ce fotografii are Iulica postate pe site-ul lui. E suficient un click. Cunoasteti fotografiile acelea frumoase, frumoase ale Antoniei, nu? Cam in urma cu un an...sa fie. Ei bine, sunt opera lui Iulica!

Randunica noastra

Nu stiu daca e una si aceeasi randunica...care m-a adormit acum doi sau trei ani, de Pasti, dupa ce m-am intins pe banca din fata casei (Era asa o lumina blanda si calduta si dusa de ce canta ea, am adormit. M-am trezit la desert. De fapt, m-au trezit la desert. Se gandeau ca desertul nu vreau sa-l pierd)...dar de fiecare data cand ajung la tara, la bunicii mei, ea ne canta si (ma) incanta. Mai putin iarna, evident.

In gradina bunicilor

O caldura coplesitoare in sudul tarii pe la mijlocul lui iunie! Da' tot am stat cateva minute in gradinita de la strada (cea cu flori) si mi-am bagat efectiv nasul si ochii in bobocii de trandafir. Efectul e maxim atunci cand te apropii si intri in acea lume a petalelor si frunzelor. Florile astea sunt ca niste balerine. Nu credeti? Privindu-le, ramai cu senzatia de usor, fluid, lejer. Si te simti bine. Sau...in tot cazul eu ma simt bine.

Robu, loc de pelerinaj pentru noi

http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/RobuDeLaIonica#

Link-ul asta va duce la niscaiva imagini din Robu, pe care mi le trimis Ionica Lera. Eu nici macar n-am ajuns in Robu anul asta. Da' vremea pe care ne-o arata pozele imi place mult mai mult decat caldura transpiranta. Si am incercat o senzatie de "ca si cand" atunci cand le-am vazut... Privind imaginile a fost "ca si cand" as fi fost si eu pe-acolo.

Orhideele meleagurilor noastre

http://picasaweb.google.ro/dumitrustefcris/CalinestiIunie2010#slideshow/5480307621316912098

Carevasazica...incep sa ma pricep (Ce pacat ca aici n-am smile-uri!). Plantuta aceea cu flori albe si cerate, intalnita in singurul weekend in care am iesit pe sus luna asta - si pe care o puteti vedea in fotografia ce va va fi "dezvaluita" de link-ul de mai sus, e intr-adevar o orhidee si se cheama stupinita (Platanthera bifolia). Am gasit scris ca mirosul seamana cu al unei garoafe, da' in trecerea noastra (plecati de-acasa cu trenul de 9 si deci intrati in traseu spre pranz) nu se mai simtea. Ooof, momentul asta! Ce poate sa insemne momentul potrivit!

Imi amintesc ca, la un moment dat, unul din baieti (la prima lui iesire pe sus) se oprise ca sa ma lase sa trec in fata lui, da' i-am spus ca eu raman in urma pentru ca ma tot opresc pe la plantute... mai vad ceva si mai fac o poza la una-alta (si altceva decat flori). Eram chiar langa o stupinita si i-am si zis ca uite cum trece fara sa se uite...la care el mi-a spus ca nu se opreste pentru ca nu stie, nu cunoaste...Am realizat inca o data ce inseamna sa cunosti,  sa ai habar si ca primul pas spre adoptarea unor comportamente e cunoasterea, informarea despre "obiectul" acelui comportament si  despre efectele comportamentului respectiv, dar si ale unor comportamente opuse, contrarii.

Reminder...

http://www.youtube.com/watch?v=jqxENMKaeCU

Poate, in sfarsit, voi reusi sa vad si eu filmul...postandu-mi aici un link.

Cine mai vrea...just click.

Dupa ce am vazut Earthlings si filmul acela despre apa...am devenit mult mai atenta si am vazut legaturi pe care nu le realizam inainte.

Concluzii de dupa...

Cateodata, ma dovedesc de-o zevzecenie de ma mir si eu de mine. Ca de exemplu, in tura prin Doabre, cu Vio, cand la un moment dat, vazand eu ceva ca zboara, zic: "Uite un colibri!"....la care Vio: "De unde colibri la noi? Traiesc la tropice, Ecuator....nu la noi. E o insecta mai mare." Ieri, stand eu la taifas cu Marius (D.)...nu mai stiu daca pe minutele lui (care s-au si epuizat) sau pe ale mele (da' pot si mai mult de o ora si ceva de taifas la telefon), din vorba in vorba, am priceput ca, de fapt, acea "insecta mai mare" era fluturas de stanca (nu mai tin minte cum muraria...gata! am gasit cautand pe Google....Trichodroma Muraria). Ce fruumooos! In lumina umbrita a padurii nu prea i-am distins eu penajul (ma refer la culori), da' mi-a atras atentia felul in care zbura. Ca un colibri. Si mai avea si ciocul lung. Ce bine ca a pomenit Marius de el! Altfel....habar n-as fi avut ce am vazut!!

Buna parte din timpul zilei de sambata (primul weekend din iunie), ne-au tot glasuit din ceruri  si doi ulii sau doi soimi, care se roteau unul in jurul celuilalt si-si tot spuneau ceva...

Si inca mai sunt multe de cunoscut si vazut in Doabre! N-am fost niciodata toamna, da' e o idee sa cutreier pe-acolo pe sub frunzele ce cad....

Calinestiul idilic

Calinestiul este un sat ce-mi place foarte mult. 

La propunerea lui Ionut (si in ideea de a ne trezi mai tarziu, cumva incat sa plecam cu trenul de 9, nu mai devreme), azi am plecat spre Calinesti. Impreuna cu aproape tot grupul de valceni cu care urc de obicei. Urcam impreuna de mai bine de 3 ani. 

Am coborat in halta Betel. Ca sa ajungem de la sosea (fara sa intram pe valea Calinestiului) pana in Poiana Sulitei, sunt doua variante: una (ce am facut noi azi) incepe chiar cu urcarea din sosea pe muchia din stanga vaii Calinestiului, iar cealalta (de care am aflat sus de la cineva din sat) are intrarea pe langa Caminul Cultural. Pe ambele harti ale Muntilor Lotrului, pe care eu le am, apare poteca aceasta (a doua varianta) ce porneste din sosea, din dreapta vaii unui parau, aflata, la randul ei, in dreapta paraului Betel. Poteca inceputului de azi apare doar pe una din harti. Oricum ele se intalnesc mai sus. 

Pe o caldura cum a fost azi mi-a prins tare bine frunzisul padurii. Din doua motive: pentru umbra si pentru starea de bine pe care mi-o da verdele frunzelor. Caldura facea sa simtim din plin mirosul pinilor (din cate stiu eu, plantati in zona aceea, adica nu crescuti de la mama natura). Poteca e destul de clara. Devine si mai clara dupa ce se intalneste cu cea care pleaca de la Caminul Cultural. Ce-am gasit in calea noastra? Pai luand in calcul ce fel de plantute, tura de azi a fost un fel de reeditare a celei de ieri. Am gasit chiar si acele frumoase orhidee albe. De altfel, Calinestiul intra in administrarea orasului Brezoi. Deci si ieri si azi, am fost prin Brezoi.

Cu cateva minute inainte de a intra in Poiana Sulitei, am ales poteca din dreapta, cu gandul sa iesim intr-una din fanetele dinspre Calinesti si sa ne asezam la masa. De-a dreptul idilice aceste luminisuri, in care si acum se mai gaseste cate-o casoaie, cate-un pom fructifer (si ieri, la casoaia lui Teodorov am mancat corcoduse din pomul din fata casei). Si ceea ce-mi place mie mult la locurile astea: au crescut mesteceni in cam toate fanetele pentru care a fost taiata padurea in urma cu muulti ani, dar unde nu prea mai locuieste nimeni - nici macar peste vara, cum era obiceiul. Aceste casoaie erau locuinte de vara. Oamenii isi aduceau animalele la pascut si coborau in vale abia in prag de iarna.
Ne-a fost foarte greu sa ne ridicam si sa plecam de-acolo.

Finalul coborarii se petrecu pe un drum taiat de vreo cativa ani si care face legatura peste culmi intre Brezoi si valea Calinestiului (via Poiana Sulitei). Ca toate drumurile taiate la noi, pe alocuri arata ca o rana. Ma intreb daca s-ar fi putut lucra si altcumva, daca vegetatia din marginea lui ar fi putut fi crutata  in mai mare masura decat s-a facut.
Pe la 4 jumate' eram in valea Calinestiului. Ne-am intors cu trenul care ajunge in oras pe la vreo 7. Pleaca dupa 5.30 din halta Betel.

Imi voi aminti cu placere de zilele de ieri si azi: ieri cu Vio a fost ca si cum mi-as fi regasit un prieten vechi (desi ne cunoastem tot de vreo 3 ani sau pe-acolo), iar azi, cu baietii, am inceput cu rasul inca din tren (la un moment dat, simteam ca deja ma dor maxilarele de atata ras) si am tot tinut-o  asa cam toata ziua (cu un intermezzo - o discutie care sper sa aiba si efectele pe care le astept).

Pozele..cand le-oi descarca. Vor aparea la click-ul pe titlu.

Insista! Insista! Ca sus vad si eu lumina... sau Marcajul iti da aaaariiipi

De titlu s-ar potrivi amandoua. Asa ca le-am lasat pe amandoua. Asta cu "Insista!..." e replica de final dintr-un banc, iar varianta cealalta e un fel de parafrazare la reclama aceea de la Redbull. Fiecare isi alege ce-i place. Noua ni s-au potrivit azi amandoua. 

Din motive independente oarecum de noi, am plecat azi in formula de 2. Plus doi rucsaci. Ca sa ne si intoarcem acasa cu doi rucsaci (si cu masina) am intrat prin locuri pe unde chiar nu ma gandeam vreodata sa ajung. Da' in alte conditii clar ca nu am fi ajuns pe acolo. Acum stim cum e si pe sub. Pe sub poiana din Coltii Doabrelor, caminul dediteilor, primavara de primavara.

Oricum plecaseram cu ideea sa ajungem in Poiana Sulitei (mai precis la casoaia lui Teodorov) pe urmele vechiului marcaj TR. Adica eram dispusi la cautare. Ca nu mai fuseseram nicicand  atat de aproape de fiecare din acei colti de gresie  ce tasnesc spre cer ,ridicandu-se peste padure.  Si va dati seama ca numai urme au ramas. Uneori il vezi numai cand treci pe langa el. Si apoi zici" "Uite marcajul." si pui  palma pe copac. Bineinteles ca spre final, nu am mai gasit niciun marcaj, dar deja invataseram lectia, adica ne cam prinseseram cum venea treaba cu traiectoria pe care o aveam de parcurs ca sa ajungem dinspre acele locuri, in fata casoaiei lu Teodorov. Aaaa: o mentiune. Scriu despre marcaj fara vreo intentie critica..pentru ca stiu ca parcurile nationale exista pentru conservarea biodiversitatii, au alte scopuri decat turistice. Si sa mai zicem ca in aceste locuri tot ce-ar trebui sa fie permis este acel eco-turism, a carui deviza e deja consacrata printre cititorii revistei "Invitatie in Carpati": Lasa doar urmele pasilor. Ia cu tine doar fotografii. Ucide doar timp. Menirea lor e alta. Si-n plus, marcajul asta exista de pe vremea "asaltului Carpatilor", adica de vreo 30 de ani..daca  nu mai bine. Vopseaua de pe copaci (ma refer la TR) nu are nicio treaba cu Parcul. Si daca tot veni vorba, omul de la Parc (adica domnul Apostu, rangerul de zona) chiar a marcat si intretine un traseu ce va permite sa vedeti minunatiile de forme din Doabre (Melcii Doabrei, Vaporul si altele, al caror nume nu-l stiu) si sa ajungeti in satul Calinesti (cel aflat de-a lungul paraului cu acelasi nume)  - daca il parcurgeti dinspre Brezoi spre Calinesti - traversand cateva luminisuri cu mesteceni si ferigi. Nu stiu daca va plac mestecenii cat imi plac mie...

Marcajul acestui traseu este CR. 

De altfel, tot pe domnul Apostu l-am sunat ieri sa-l intreb una-alta. Si m-a asigurat ca , din loc in loc , vom gasi TR. Si ca sa spun chiar tot: tot de la dumnealui stiam ca se poate iesi in fata casoaiei lui Teodorov venind dinspre Coltii Doabrelor. Inca de acum 2 sau 3 ani stiam! Ce bine e cand cunosti pe cine trebuie (oamenii potriviti)!!

Si am ajuns. Iar locul ne-a primit. Parca eram undeva intr-o tara dintr-un basm.

In plus, azi a fost cald si bine. Si mirosea a rasina de pin si a flori! Si la coborare greierii si-au facut programul lor de scripcari. Si un cuc a inceput sa cante. Si am gasit si muuulti clopotei. Si altceva, da' mi-e si frica sa mai scriu...Si am mancat si multe fragute. Si pe noi nu ne-a plouat. O fi plouat in Cozia (Se vedea un nor greu si negru.), da' pe noi nu.

Am facut si poze, da' se vor vedea la click-ul pe titlu dupa ce le voi descarca si apoi le voi incarca pe pagina de picasa.

Inca o precizare: ca altitudine, nu stiu daca sare de 1000 m, dar sa stiti ca inclinarea pantelor, cel putin pe-alocuri, are un unghi mare. Nu stiu cat sa zic, da' mai mare de 45-50-60. Oare zic bine?

Cand ai prieteni prin cluburile de turism

Este ceea ce-mi place din ceea ce se petrece cand cunosti oameni din cluburile de turism, oameni alaturi de care ai trait niste zile din viata ta: prietenia. Si nu ma refer la cuvinte goale, vorbe fara continut, ci la comportamente concrete, la oameni receptivi la nevoile celorlalti. Si uite asa am facut rost de Atlasul Botanic (in format electronic): de la un amic, care il are de la alt amic.... Oameni din cluburi diferite. 

Va dati seama ce efort de timp si ce perseverenta sa scanezi mai bine de 200 de pagini....

Deja am aflat numele catorva din floricelele pe care le tot intalnesc in turele mele. Ca doar si florile au nume. Am aflat (IN SFARSIT!!!!!) cum se cheama acea urzicuta (daca e sa ne luam dupa frunze), intalnita  de mine in Cozia, inainte si dupa cascada, al carei parfum ma face sa ma aplec la aproape fiecare fir intalnit: lopatea (lunaria rediviva).

Si ne-am vazut in Iron

Dupa cum scria Comanel (Adrian Coman) pe blogul trupei (a se cauta si gasi in sectiunea Blogurile mele), cum ca "Joi ne vedem in Iron", uite ca ne-am vazut si auzit in Iron. Ce sa spun? Chiar si acum, dupa doua zile de curs, bateriile mele sunt incarcate. Nu mi-e somn, nu simt oboseala. Joi seara (de fapt, pana pe la miezul noptii), baietii au cantat in asa fel incat eu mi-am incarcat bateriile la maxim. Si mi-am dat seama de ceva: mi-era tare dor de ei. Mi-era dor sa-i ascult. Din motivul asta cateodata mi-e dor de federatie, de oamenii ei - de unii din oamenii cluburilor din federatie. Mi-e dor de cei cu  care eu m-am conectat, cu care schimb cu mare drag si haz cate-o replica pe net (Deh! Galatiul e la 9 ore distanta si doar pe net ne mai "vedem"), cate-o informatie (E mereu cate ceva pentru care am de multumit Corneliei.). 

Din fericire, Jenica si Comanel isi duc traiul in Bucuresti si uite ca pot sa-i mai ascult - live adica - atunci cand am noroc sa cante inainte de ultimul weeekend din luna. Poate cine stie?! Ne vedem si la urmatorul concert desi nu e chiar la final de luna (A avut grija Fram sa-mi spuna cand ar fi posibil sa se intample urmatorul concert).

In fine, e vorba de muzica si muzica se asculta. Mai putin se vorbeste sau se scrie despre...Da' parca o impresie - doua, ar fi de scris macar asaa, pentru reamintirea si retrairea momentelor: bongos-urile lui Fram mi-au placut mult de tot. Ca de obicei. Cred ca e cel mai verde sunet din toata impletirea aceea de sunete care inseamna muzica lor. 

Comanel dintotdeauna m-a fascinat prin cat se poate concentra si cat de expresiv poate fi. Energie pura. 

Iar Jenica....cam singura voce "din zona" care-mi place cu adevarat (pentru ca e si foarte calda si foarte ampla si foarte profunda, in acelasi timp) rezoneaza asa de bine cu cei din fata lui...

Baietii au si o piesa noua: Drumul. Invatasem si refrenul, dar eu cu versurile....mai greu.

Aaaa: ii gasiti si pe Facebook. Parca pagina lor de Facebook are mai multe decat blogul: http://www.facebook.com/pages/Trupa-Verde/165196277191

P.S. Vezi, Fram, si mie mi-a fost dor de voi. 

De toate culorile

Soarta a facut ca sa ajung, la scurt timp, din nou in Cozia (de-asta  data, in serviciul lui nea Vasile, care "din respect" le-a oferit baietilor, din camara proprie, cateva borcane cu ghebe puse la murat...cred ca vom mai reveni anul asta in Cozia). Asta probabil pentru a-mi spala sentimentul de vinovatie si tradare ca pana  la tura de acum doua saptamani nu mai ajunsesem sus din aprilie, anul trecut.

This time, Cozia ne-a primit cu muuulte gentiene. O simfonie, de-a dreptul! Simfonia albastra...un albastru profund si greu...daca va puteti imagina asa ceva...Cele mai multe, deasupra drumului care ajunge la releu. Si sub drum, pana la stana parasita. Si ceva-ceva si pe Turneanu. Ca bineinteles ca i-am urcat pe oameni pe traseul nostru preferat (al meu si al Adinei) si i-am coborat tot pe traseul preferat pentru coborari. Ce-i drept, eu am facut duminica o coborare rapida si pe la cabluri ca sa aducem inca un brasovean plecat sa vada Cozia, in ciuda prognozelor meteo. Aaaa ...in locul primelor cabluri, in sensul urcarii, nu mai e cablul prins in perete....Paraul a luat cu el o buna bucata din fata stancii si traversarea se face cu ajutorul prizelor de la mama-natura.
Legat de prognoza meteo: dorintele noastre au fost ascultate. Nu puteam opri noi ploaia. Era clar ca va ploua. Da' sa nu ne ploua pe noi. Sa ploua pe langa noi. Si cam asa a fost. Sambata, cand am urcat cu gasca numeroasa, doar vreo doua reprize de cativa stropi, iar duminica doar una, tot asa mititica, cu cateva minute inainte de Saua Doctorului. Din pacate, chiar si asa mititele, ploicelele ne-au scos din program urcarea pe Colti. Iar la coborare, se auzeau tunetele din ce in ce mai aproape, da' pe noi nu ne-a plouat.

In fine...cam asta cu ploaia.

Duminica seara era asa un soare caldut ca tot ce-mi lipsea era doar un hamac in care sa ma legan usor pe teresa cabanei, cu nasul intr-o carte, din care sa mai ridic ochii din cand in cand spre Buila mea draga, ce se-nalta dincolo de Olt si dincolo de norii intinsi pisiceste la poalele sale - ca o alta lume...Chiar e o alta lume. Cozia si Buila - doua frumuseti atat de diferite incat nu pot fi comparate. Eu nu sunt in stare, in orice caz...

Mai apoi (dupa o repriza de badminton...atat era de calm si fara cea mai mica adiere) mi-am gasit un locsor in spatele cabanei (in timp ce o parte din baieti pregateau cina, iar o alta parte din gasca plecase cu nea Vasile spre Mocirle la cules de leurda si macris, din care au facut salata  pe care-am servit-o la friptura), de unde priveam Fagarasii. Soarele colora norii pufosi, aflati cumva chiar deasupra zonei de mijloc a lantului, in nuante de roz-portocaliu. In capatul dinspre Olt, alt fel de nori se ingheiau asemenea unei cavalerii din alte timpuri. Sau puteau semana si cu niste zei barbosi si burzuluiti. Si ca sa fie tacamul complet pentru starea mea beta-neuroendorfinica (Adina s-a gandit ca mi s-ar potrivi ca nume Endorfinica) o ciripea asa frumos trilurea, la ceas de amurg....Da' mi-a intrerupt Robert levitatia si m-a trimis pe fata dinspre sud sa vad marea de nori...si atunci senzatia de plutire chiar ca fu completa (Eram totusi deasupra Olteniei..ca sa justific perfectul simplu).
Dupa ce-am mancat (parca dupa) am luat-o in sus, spre Ciuha,  de unde sa privim marele sarpe de lumina. Si l-am privit.

Cui sa multumesc pentru aceasta tura in Cozia? Multumesc, Ovidiu, pentru ideea ta de a ne aduna pe Cozia cu ocazia....prilejului si tuturor celor care-ati dat curs ideii. M-am simtit taaare bine. Luni am fost intr-o adevarata tropaiala, de parca eram la maraton, ca sa recuperez distanta  dintre mine si ceilalti. Am tot ramas in urma, incercand sa oglindesc cat mai fidel (Imi venise sa scriu  "cat mai acurat") frumoasele si multele flori intalnite. Pe care oricum nu stiu cum le cheama. Ca n-am atlas...Da' tot nu ma pot abtine de la poze.
Si ma mai bucur mult de tot pentru ca v-a placut Cozia asa de mult! Si ca vreti sa reveniti...

Pentru pozele mele (cate-or fi) click pe titlu. Asta cand le-oi posta....Azi cand le-am vazut asa, la prima ocheada, parca mi-au placut cateva. Nu stiu daca voi posta si pozele cu clopoteii crescuti din stanca. Doar in doua locuri am gasit : intr-unul erau cateva cuiburi de clopotei mov ce se facusera totuna cu peretele (Erau efectiv lipiti de perete) si intr-altul, un buchet mare de clopotei albi. Inca mai am in urechi bucuria si incantarea Marianei cand a dat de ei.

Un sunet ca o adiere (Plus Noi)

Mi-am amintit azi de Plus Noi. Am dat de ei cumva citind prin site-ul de club de turism si mediu care-mi place mie cel mai mult. Asa am aflat de ei. Azi am regasit link-ul spre blogul lor. Si mi-am mai amintit ca au cantat impreuna cu baietii (Jenica si Comanel). Si schimband eu prin telefon impresii cu Comanel, legat de asta, ce-mi veni: sa caut pe trilu. Si uite ce-am gasit: http://cauta.trilulilu.ro/audio/plus%20noi

De nu e activ link-ul (desi parca am "lucrat" deja la asta) incercati facand click pe titlul post-ului.

Enjoy!!! Un sunet ca o adiere. Asta mi-a inspirat mie...Cel putin prima piesa din lista...

Secunda din noi

M-am trezit in minte cu melodia lui Baniciu...Versurile:  Dan Verona. Cine e in the mood for...click pe titlu.

Vesnica este secunda din noi...

Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai

Tura asta la Cheia, planificata de cateva saptamani, o asteptam din mai multe motive.
Cel evident era ca voi fi ACOLO. Fiecare cu locul lui de suflet...Al meu Buila. Al meu, de fapt, din Oale pana in Stevioara. Sau invers. Un loc care sa-mi fie prilej mai mare de mixed feelings nu-mi dau seama sa cunosc. Ultima data cand am pus piciorul: anul trecut, prin iulie.
La fel de thrilling era si motivul ca voi avea parte de fotografiile lui Gabi. El le zice poze, da' mie-mi plac foarte mult! Imi place mult subiectul, ideea...ceea ce a surprins, viziunea. Imi place mult "ce-ul" din fotografiile lui Gabi. Acuma...cat poate aparatul...asta e altceva.
Da' vremea fu cum fu...Si cum pe nu stiu ce site profi - pentru parapantisti (da' cu abonament) zicea in detalii si etapizat ce, cat, de la ce ore, dis-de-dimineata baietii au plecat la catarat, iar noi, cei care voiam macar sa ne miscam chiar si prin ploaie, am plecat cam pe la 10.30 spre Poiana din Comarnice. Si pe deasupra si fara Gabi. El a ramas la catarat. In schimb, mi i-a dat "in primire" pe ceilalti doritori de miscare. De picurat deja picura cand am plecat din curtea cabanei, da' pana in Comarnice a fost cat de cat ok. In poiana: pauza de rontait si vot: Ce facem? Ne intoarcem? Continuam pe PG sau pe BA (Desi nu stiam in cat timp ne va scoate in gol alpin, cu vedere la culmea principala a Capatanosilor si ce altceva s-ar mai vedea de-acolo, da' am pus-o in calcul...mda! trebuie sa-l intreb pe Stoican cat timp ar lua)? Votul unanim: PG. Decisi oamenii! PG ne-a oferit ceva minunatii (Daca se vor vedea in pozele luate de mine, va fi activ link-ul spre ele. Adica de veti face click pe titlul acestui post veti da de poze. Daca voi fi nemultumita de ce-a "iesit"...click-ul pe titlu va ramane mut, orb, surd...). Ba chiar pe cate-un valcel, ni se deschidea o vedere de mare spectacol. Da' ramane de verificat cat de bine a fost surprins ce-am vazut. Ajunsi in Curmatura Oale, ploaia s-a intetit, nu gluma, si nu am mai supus la vot. Am zis atat: ne intoarcem. Oricum nu aveam nicio sansa, chiar si doar pe burniteala de pana atunci, sa acoperim nici macar portiunea pana la prima schimbare a sensului traseului. La intoarcere, norul se lasase peste toata caldarea dincolo de care zariseram Stogu' si chiar mi-am zis ca am fost inspirata sa scot aparatul la prima trecere pe-acolo. Intoarcerea din Comarnice spre cabana, fiind numai coborare, desi prin ploaie, a fost un adevarat rasfat pentru mine, o asa iubitoare a culorii de verde. Verdele crud si luminos al frunzelor tinere! Si cat puteau cuprinde ochii mei: verde! Pesemne ca abia ce s-a dus cu totul stratul de zapada din padurea de sub Comarnice. Viorelele si brandusele stau marturie. Ba chiar, brandusele erau inchise inca. In rest, multe, multe steregoaie, da' abia rasarite, doar cu frunze, si mai jos, in jumatatea dinspre cabana a traseului, multe flori de piciorul cocosului, galbene si stralucitoare.
Si cam asta...
Gabi va face fotografii prin locurile mele de suflet cu ocazia unei alte ture...
Lui Florin Stoican ii voi posta fotografiile cu minunatii pe lista de discutii a kogayonilor (Plecase de-un minut cand am ajuns noi inapoi la cabana)...
Daca-mi voi permite ceva economii, imi voi completa jacheta Marmot cu o pereche de suprapantaloni Marmot...ca prin jacheta nu-mi trecu apa (maama! si ce turna!!!), da' prin suprapantaloni (Nu spun ce..da' pret de top pe piata din Romania) da. E adevarat ca la zapada se comporta bine. Trebuie sa recunosc ca pana acum am fost multumita de ei. Si sa stiti ca nu-i spal. Echipamentul de exterior (jacheta si suprapantalonii) il curat doar cu o carpa uda. Cum am urcat pe teresa cabanei, baietii s-au dovedit foarte curiosi sa vada daca mi-a tinut echipamentul (Deja stiau din tura de Iezer-Papusa ca jacheta mea s-a comportat cel mai bine, da' oricum la ninsoare e altfel). Si da: jacheta mea - uscata pe interior!
Aaaa..mai e ceva de spus: mielul gatit de John (ideea lui Gabi) a fost devorat in mai putin de 10 minute, daca nu chiar 5...

P.S. Vazand ce-a rezultat din efortul meu (ce poate aparatul meu - fara trepied si ce stiu eu), postez doar poza de mai sus. Ce se vede...e cum e (ca mai bine de-atat n-am avut cum), da' cum mirosea....tulichina sau liliacul salbatic (daphne mezereum), o planta protejata de lege, asta a fost o mare placere.  Mai trebuie spus  ca este o planta toxica (aviz amatorilor) si ca inclusiv scoarta - in caz de va impinge sa o rupeti si sa v-o luati suvenir - are efect toxic. In schimb, are un rol foarte important pentru locul unde creste. Ca nu intamplator creste doar acolo. Natura stie ea ce face si nimic nu e intamplator si orice, dar absolut orice schimbare are efecte. Ce rol are cititi facand click pe link-ul asta.....gasiti acolo unde scrie despre cum s-a format solul in zonele unde creste (prepodzolurile si podzolurile):

http://www.univagro-iasi.ro/Horti/Lucr_St_2006/221_teodorescu%20e2.pdf

Daca link-ul nu-i activ si vreti sa stiti ce si cum, doar copiati-l si dati cautare pe google.

Chemarea de primavara a Coziei

De vreti sa vedeti cum de ne cheama Cozia in fiecare primavara si plecam in pelerinaj pe potecile noastre dragi, daca faceti click pe titlu o sa ajungeti la poze....Sau le vedeti alaturat in format marunt.
Parfum, culoare, gingasie, fragil este ceea ce ofera Cozia, primavara de primavara. Din pacate sunt si unii care doar iau intr-un mod violent, fara sa se gandeasca la cei ce vor veni in urma lor, fara sa se gandeasca macar ca poate li se intoarce intr-o zi...

Flori de poroinic rupte si lasate-n drum

Poate ca unora le suna dramatic...prea dramatic, adica "teatral" cumva. Pentru mine chiar a fost dramatic..pentru ca atunci cand m-am lasat in genunchi in poiana din spatele Manastirii Stanisoara, vazandu-le facute asa gramada, am simtit ca se prabuseste ceva in mine...Le-am luat una cate una si le-am asezat una langa alta. Asa mi-a venit sa fac..Apoi l-am auzit pe Marius ca ma intreaba, vazand ca scot aparatul: "Vrei sa le faci poza?". Deja mai gasisem una, aruncata in drumul dintre Turnu si Stanisoara, dupa ce lasasem BR si facusem stanga spre manastire. Nu stiu cate erau. Cateva..."CATEVA" poate insemna TOATE florile de poroinic care rasar si cresc intr-un loc (de obicei, o poienita)...dar sunt foarte putine aceste locuri . Foarte putine. Simti ca esti mare norocos sa cunosti locul, te duci acolo ca-ntr-un soi de pelerinaj din care te-ntorci...nu stiu care-ar fi cuvantul...mai luminos, ca si cum creste in tine o lumina care te calauzeste. Pentru ca ai certitudinea ca exista locuri atat de frumoase de te apuca exaltarea cand te afli acolo. Cu atat mai mult cu cat drumul pana acolo cere efort. Ca doar in timpul urcarii se intampla adevarata crestere. Dar oare se intampla?Adevarata crestere? M-am intrebat de foarte multe ori ce e in mintea celor care ajung intr-un loc atat de frumos - incat aproape ca-ti vine sa mergi pe varfuri (Ce bine-ar fi de-am putea pluti prin aer, de-am zbura!) - si lasa victime in urma lor. Incep sa cred ca, macar dintr-un punct de vedere, specia umana e impartita in NOI si EI. CE sunt EI, de fapt, nu reusesc sa inteleg, nu reusesc sa-mi dau seama cum de ajung sa rupa florile ce le-au iesit in cale, cum de lasa cutiile de bere goale (insemnand cel mult cateva grame) acolo unde le-au baut - desi atata vreme cat a avut loc in bagaj (rucsac sau altceva) cutia plina si a putut-o cara plina, ar fi avut loc in rucsac si goala si turtita. Ca sa nu mai zic de pet-uri...Chiar imi doresc sa inteleg ce-i impiedica sa faca asta. Sunt rejectanti la ideea de a cara "gunoi" si se debaraseaza imediat de tot ce considera ca nu mai au nevoie? Care e calea sa ajunga sa amane momentul debarasarii si sa fie conditionati sa o faca doar in anumite locuri? Ce ironie! Tocmai ce-mi amintesc ce ne zicea profu' de psihologie scolara / educationala (cred ca asta era cursul) de "forta amanarii". Ca tocmai in asta sta secretul succesului la specia umana...Cum pot fi destructurate ignoranta (Oare cea sau cel care a rupt florile de poroinic a stiut despre ce este vorba? Evident ca nu. Ar fi chiar sadic sa fi stiut...), comoditatea si absenta grijii pentru ce e in jurul lor in asa fel incat sa fie altceva pus in loc?? Sa fie pedeapsa singura cale? Si cine sa aplice pedeapsa?
Ce trist! Ieri chiar ma gandeam ca era minunat acolo sus, mai ales ca ma aflam acolo cu trei din oamenii pe care eu ii numesc prieteni si eram pe traseul meu preferat de Cozia, si ca si ploaia si furtuna sau mai stiu eu ce fenomen meteo ar fi cantarit aproape deloc in balanta amintirii turei. Fac parte din economia unei ture. De-asta ne echipam si ne para-echipam....suprapantaloni, jacheta cu membrana cu triplu strat de Gore, bocanci cu talpa aderenta..Ma gandeam ca, indiferent ce, tura asta in Cozia imi va ramane in minte doar cu asta: MINUNAT!!! Uitasem un "lucru"....uitasem de EI. Si-acum, in timp ce scriu, am asa o stare de...jale. Si chiar imi vine sa plang. Si cred ca si stiu de ce simt asa: un singur gand ma incearca legat de ce-am vazut azi: neputinta.
Si ce e si mai trist: in acest weekend s-a sarbatorit Ziua Parcului National Cozia. Probabil ca acolo s-a vorbit despre conservarea biodiversitatii, despre speciile (rare si foarte importante pentru intregul ecosistem) din Parc...S-a vorbit...